După o absență de șapte zile petrecute la malul mării alături de „o cunoștință”, Andrei s-a întors acasă cu pași mărunți, încercând să-și potolească neliniștea. Nu l-a întâmpinat niciun zgomot, doar luminile rămase aprinse și mirosul amestecat de tămâie și cafea. Pe masa din sufragerie l-au așteptat un buchet de flori, o scrisoare și cheia apartamentului, așezată voit deasupra.
Întoarcerea acasă și scrisoarea
Privirea i s-a oprit pe rând la fiecare obiect, ca și cum ar fi citit o poveste mută despre adevăr și consecințe. A desfăcut plicul cu degete tremurătoare, iar rândurile scrise drept, apăsat, i-au tăiat respirația. Nu mai erau loc de explicații grăbite, nici de promisiuni spuse în fugă. Era verdictul unei iubiri puse la încercare și un pas hotărât către liniște.
„Andrei, am avut timp o săptămână întreagă să mă gândesc. N-am vrut să te opresc, nici să te cert. Fiecare om are dreptul să greșească, dar și să-și dea seama ce pierde. Eu mi-am dat seama: nu mai pot trăi așteptând să alegi între mine și altcineva. Nu-ți port ură, doar vreau liniște. Ai să găsești totul cum era, doar că eu nu mai sunt acolo. Ai grijă de tine. Marina.”
Șocul l-a țintuit pe canapea, cu scrisoarea în palme, în timp ce memoria îi desfăcea, pe rând, serile cu filme văzute împreună, mesele calde și micile lor ritualuri. A încercat să o sune, o dată, apoi din nou. Niciun răspuns.
Căutarea, despărțirea și un nou început
A doua zi, la birou, tăcerea colegilor a spus mai mult decât orice întrebare. Valeria, colega de proiect, i-a venit în întâmpinare cu un zâmbet reținut, care i s-a stins imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— A plecat. Marina a plecat.
— …
— Nu pot… Am greșit tot.
Între ei s-a așezat o pauză grea, iar gestul Valeriei de a-și strânge geanta a fost semnul unei înțelegeri tăcute. Zilele care au urmat, Andrei le-a transformat într-o căutare febrilă: telefoane către prieteni, drumuri la rude, vizite discrete la mama Marinei. Nimeni nu știa nimic. Marina alesese să fie departe, nu să pedepsească.
Spre seară, atras de locul lor vechi de pe malul lacului, s-a așezat pe o bancă. O femeie în vârstă, hrănind porumbeii, i-a surprins absența din privire.
— Ai pierdut ceva, tinere?
— Pe cineva… și nu știu dacă o mai pot găsi.
— Oamenii nu se pierd, doar se duc acolo unde sunt iubiți cum merită.
Cuvintele i-au rămas ca un ecou peste apă. Trecând lunile, Andrei a decis să-și reconfigureze viața: a vândut apartamentul, s-a retras într-un sat liniștit, a reparat o casă veche, a plantat flori și a redescoperit munca făcută cu mâinile. Încet, a învățat să fie prezent, nu doar să-și ceară iertare.
Într-o dimineață, găsi în cutia poștală o vedere din Cluj. A recunoscut de la prima literă scrisul ei sobru și cald, un mesaj scurt care confirma alegerea fiecăruia.
„Sper că ai găsit liniștea pe care o căutai. Eu am găsit-o pe a mea. Marina.”
A zâmbit simplu, fără triumf sau amărăciune, ca după o ploaie care a spălat orașul. Nu voia să rescrie trecutul, ci să trăiască altfel prezentul. Din acea zi, Andrei a ales sinceritatea ca regulă de viață — cu ceilalți și cu el însuși, păstrând în inimă amintirea a ceea ce a fost și a lecției primite.
Urmărește-ne și pe Google News
Rețele de socializare: Instagram, Facebook și Twitter
MENȚIUNE:
Informaţiile publicate de Vesteazilei.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ.
Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.