Totul a început imediat după testul de sarcină: cățeaua mea, Loki, a devenit umbra mea. Dormea lipită de mine, își sprijinea botul pe burtică și, de fiecare dată când soțul se apropia să mă mângâie, se interpunea, mârâia, uneori îi prindea ușor mâna. Am pus reacția pe seama geloziei și a instinctului de protecție, fără să-mi treacă prin minte că, dincolo de gesturi, se ascundea un adevăr mult mai dureros.
Protecție neobișnuită în timpul sarcinii
Loki era cu mine dinainte ca Andrei să apară în viața mea; a fost acolo la cererea în căsătorie, la nuntă și în ziua când am aflat că voi deveni mamă. De aceea, schimbarea ei m-a surprins: stătea ore întregi culcată cu urechea pe burtică, iar când bebe lovea, lătra scurt, ca și cum ar fi vrut să împartă bucuria. În clipa în care Andrei întindea mâna spre mine, se ridica brusc și se punea între noi. Mi-am spus că e doar un gardian prea conștiincios.
După naștere, lucrurile nu s-au liniștit. Când îl lăsam singur pe Andrei cu fetița, Loki devenea neliniștită: trăgea de pantalonii lui, lătra la ușă, încerca să-l scoată din cameră. Mi se părea că nu tolerează încă schimbarea. Într-o seară, l-am surprins pe Andrei vorbind în șoaptă la telefon; a spus că e cu mama lui. A doua zi, am văzut telefonul lăsat pe canapea. Curiozitatea – pe care nu o practicasem niciodată – m-a împins să deschid o aplicație necunoscută. De acolo, s-a rostogolit totul.
Ce ascundea soțul și cum a ieșit la iveală
Mesaje, fotografii, promisiuni vechi. O femeie, Anca, cu care Andrei reluase o relație chiar în perioada sarcinii. Întâlniri acoperite de „deplasări urgente” și „vizite la părinți”. Printre imagini, una m-a oprit din respirație: ea, ținând în brațe un băiețel cu aceiași ochi ca ai lui Andrei. În clipa aceea, piesele s-au așezat: reacțiile cățelei nu erau capricii, ci un semnal că Loki citise tensiunea, minciuna, spaima mea nespusă.
L-am confruntat. A negat, apoi a încercat să întoarcă totul în lacrimi și promisiuni. Loki s-a așezat între noi, cu privirea fixă, ca un paznic care trasează o limită. Am strâns dovezile și i-am cerut să plece. Părinții mi-au fost sprijin, iar nopțile în care plângeam se terminau mereu la fel: cățelușa se urca lângă mine și mă atingea ușor cu botul. Încet, am început să respir din nou. Am revenit la muncă, am urmat un curs online de psihologie infantilă, m-am ținut de plimbările lungi prin parc cu fetița – pe care am numit-o Maria – și cu Loki lângă cărucior.
La un atelier pentru părinți și copii l-am cunoscut pe Radu, văduv și tatăl unui băiețel de cinci ani. Nu ne-am grăbit. Copiii s-au împrietenit primii, iar când am văzut că Loki se așază relaxată la picioarele lui, am înțeles că nu mai trebuie să mă apăr de fiecare gest. Într-o seară, după ce i-am adormit pe cei mici, Radu mi-a spus cu blândețe:
„Ai fost puternică prea mult timp. E în regulă să te odihnești acum. Sunt aici.”
Am plâns – nu de tristețe, ci de ușurare. Cu răbdare, am învățat din nou încrederea. Viața s-a reașezat: o nuntă simplă, aniversări cu tort făcut în casă, un mic proiect de familie la care lucram seara. Loki era acolo în toate fotografiile, mereu aproape, privind parcă în același loc: spre noi.
Timpul a trecut, iar Loki ne-a vegheat încă cinci ani. Când a plecat, i-am făcut în grădină un colț cu flori albe și o plăcuță discretă pe care scrie: „Paznicul inimii noastre.” Maria lasă acolo desene cu căței, iar diminețile de duminică ne găsesc tot în parc, pe aceeași alee unde obișnuiam să mergem toți trei – eu, fetița și paznicul nostru cu blană.
Urmărește-ne și pe Google News
Rețele de socializare: Instagram, Facebook și Twitter
MENȚIUNE:
Informaţiile publicate de Vesteazilei.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ.
Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.