Povestea plecării din România nu e nici spectaculoasă, nici ușoară. E o tranziție tăcută, făcută cu inima strânsă, între „acasă” și lumea cea nouă, numită cu teamă și speranță „străinătate”. Pentru mulți, nu a fost un moft, ci o necesitate. Au promis că stau câțiva ani, strâng bani, apoi se întorc. Anii au curs, copilul a crescut, partenerul s-a adaptat, iar „pauza” s-a transformat într-o viață întreagă.
Viața între două lumi
În țările de adopție, descoperi că regulile sunt anunțate limpede și se aplică tuturor. Nu trebuie „să cunoști pe cineva”; depui o cerere și primești răspuns la timp. Serviciile publice funcționează fără uși trântite, iar politețea nu e excepție, ci normă. La spital ești tratat cu respect, la școală copilul are șanse reale și un drum previzibil. Plătești taxe, uneori mari, dar știi pentru ce anume. Pentru prima oară simți că timpul tău e respectat.
Și totuși, peste toate acestea, plutește un cuvânt mic și apăsat: dor. Nu e doar mirosul de toamnă din curtea bunicilor sau tihna unei duminici; e absența vocii cunoscute, a ritmului străzii de acasă, a glumelor pe care le înțelegi înainte să fie spuse. E un gol care nu doare mereu, dar nu dispare niciodată.
Între timp, familia prinde rădăcini acolo: copilul vorbește impecabil limba locului, face sport, are prieteni, visează la facultăți pe care le vede în jur. Tu îți descoperi o meserie respectată, o echipă, o comunitate în care „bună ziua” vine firesc. Te trezești că ai semnat pe 30 de ani pentru o casă și, fără să-ți dai seama, ai așezat acolo centrul vieții tale.
Întoarcerea acasă: bucurie și dezamăgiri
Revenirea în România, după unul, doi sau trei ani, aduce un val de emoții. Te bucuri de accentul din sat, de râsul vecinilor, de mesele lungi. Apoi observi fisuri: aglomerația te obosește, graba fără răbdare te irită, iar copilul nu se mai regăsește în conversațiile prea rapide. Te uiți în jur și pricepi că ceva s-a schimbat: nu mai aparții în întregime niciunei părți.
Mulți formulează paradoxul cu o sinceritate apăsată: „străinătatea aia ‘nenorocită’” îți oferă liniștea la care ai sperat. Acolo munca ta e văzută, semnătura contează, iar programul nu e o promisiune vagă. În România rămân amintirile, gusturile care nu se uită și locurile unde redevii fiu sau fiică pentru câteva zile. Dar prezentul, cu agenda lui, cu rate și proiecte, curge dincolo de granițe.
Cu timpul, vizitele devin mai rare. Prinde din nou contur cuvântul „departe”. Pe harta interioară, România rămâne spațiul ritualurilor: sărbători, morminte, prieteni vechi. Iar viața cotidiană se desfășoară în cartierul nou, cu parcul de la colț, cu traseul spre serviciu, cu magazinul unde vânzătoarea îți știe numele.
La vârsta la care privești în urmă, realizezi cât de mult trăiești între lumi. Ai o casă bine aranjată acolo, dar fotografiile de pe pereți sunt dincoace. Copiii poartă România în prenume și în vacanțele de vară, dar visele lor sunt scrise în limba țării de adopție. Ei îți răspund în română, uneori cu accent, și râd când încerci să le explici proverbe pe care nu le-au folosit niciodată.
„Am plecat ca să-mi fie mai bine, dar o parte din mine a rămas acolo.”
Fraza asta se aude seara, în șoaptă, când deschizi albumul vechi. Te oprești la o fotografie: tu, foarte tânăr, pe banca de lemn din fața casei părintești. Închizi ochii și îți amintești cum mirosea iarba după ploaie. Apoi telefonul vibrează: mesajul de la șef despre programul de mâine, notificarea de la școală despre serbarea copilului și invitația prietenilor la un grătar în weekend. În mijlocul lor, un „Bună, mami” primit din țară, cu o inimă albastră 💙, îți așază pentru o clipă cele două lumi pe aceeași pagină.