Un bărbat își relatează, cu voce tremurată, orele în care și-a căutat soția, Maria, și copilul lor după un conflict domestic alimentat de tensiunile cu mama lui. El recunoaște că, în seara precedentă, a încuiat-o pe Maria într-o cameră cu lucruri vechi, gest făcut „pentru că i-a răspuns mamei”. Dimineața următoare, casa a fost pustie, iar liniștea apăsătoare a aprins suspiciunea că ceva grav se întâmplase.
Dispariția Mariei și suspiciunile
Autorul mărturisește că a scotocit fiecare cameră, strigându-și soția pe nume, fără vreun răspuns. În hol, mama l-a întâmpinat cu un aer prefăcut speriat, încercând să minimalizeze îngrijorarea.
— „Poate s-a dus în oraș. Las-o, o să vină ea înapoi când se liniștește.”
Însă semnele din casă trădau o plecare în grabă. Patul copilului era gol, iar păturica preferată dispăruse. Într-un amestec de șoc și vină, bărbatul abia șoptește:
— „A luat copilul…”
Replica mamei, menită să domolească panica, nu a schimbat nimic din sentimentul apăsător că lucrurile scăpaseră de sub control.
— „Lasă, o fi vrut să-l scoată la aer. O să se întoarcă.”
Vecinii priveau curioși. La poartă, tanti Vergina, martor tăcut al dimineților din cartier, a oferit primele indicii.
— „Ați văzut-o pe soția mea? Cu copilul?”
— „Am văzut-o la cinci dimineața. Mergea repede, cu un rucsac în spate și copilul în brațe. Plângea… dar hotărâtă era.”
Întrebată despre direcție, femeia a indicat scurt:
— „Știți în ce direcție?”
— „Către autogară.”
Au urmat gânduri repezi: dacă Maria țintea Cluj via Brașov? Și cu ce bani? Amintirea sumei de 200 de lei, lăsați pentru cumpărături, s-a transformat în răspunsul amar la această întrebare.
În autogară, bărbatul a întrebat la ghișeu despre o tânără cu un copil. Răspunsul a confirmat temerile și traseul.
— „O femeie… tânără… cu un copil… a cumpărat bilet azi?”
— „Da. La ora 5:40. A luat un bilet spre Brașov. A spus că de acolo schimbă pentru Cluj.”
Drumul către Brașov și regretele
În fața autogării, epuizarea s-a amestecat cu rușinea. Un taximetrist i-a observat starea, oprindu-se pentru o întrebare simplă.
— „Ești bine? Pari varză.”
— „Mi-am pierdut soția. Din vina mea.”
— „Atunci n-ai altă soluție decât să te duci după ea.”
— „Dar e deja pe drum…”
— „Și? Dacă ții la ea, alergi. Nu doar cu picioarele. Cu sufletul.”
Cuvintele necunoscutului au tăiat ca un brici autoamăgirea. Bărbatul admite, în sinea lui, că a așezat mereu dorințele mamei înaintea nevoilor Mariei. „I-a cerut doar respect, puțină liniște și libertatea de a fi mamă după mintea și inima ei.” A urmat un drum grăbit spre Brașov, alături de un coleg dispus să-l ajute la orice oră.
Pe parcurs, cu fruntea lipită de geam și lacrimile lăsate să curgă, a rememorat momentele în care reproșurile au înlocuit dialogul, iar controlul a luat locul încrederii. Gestul de a o încuia într-o cameră cu lucruri vechi, pentru un răspuns aruncat către mama lui, s-a transformat în simbolul unei limite depășite.
La prânz, în autogara din Brașov, a cotrobăit cu privirea printre călători, bănci și trolere. Cu ultimul strop de energie, a zărit-o: Maria stătea pe o bancă, cu copilul în brațe, încercând să-l adoarmă. Freamătul mulțimii acoperea zgomotul pașilor, iar el a rămas o clipă pe loc, imobil, între durerea făcută și șansa de a rosti, în sfârșit, cuvintele pe care le evitase.
În aerul aglomerat al autogării, mirosul de cafea ieftină și zgomotul motoarelor se amestecau cu bătăile accelerate ale inimii. Bancă după bancă, oamenii își vedeau de drum; printre ei, o tânără mamă legăna încet un copil, iar un bărbat își strângea pumnii, încercând să-și găsească vocea.