Ilinca se opri ca și cum cineva i-ar fi apăsat, pe nevăzute, un buton vechi din piept. O voce i se rostogoli dinspre poartă — nu strigată, nu grăbită, ci așezată, de parcă ar fi știut exact unde să lovească. Pentru o secundă, curtea i se păru prea mică, iar aerul, prea dens.
În astfel de momente, nu te sperie zgomotul, ci felul în care îți recunoști viața dintr-o simplă inflexiune. Ilinca își ținu respirația, cu palma încă pe treabă, fără să-și permită să întoarcă imediat capul. Orice pas spre poartă ar fi însemnat o confirmare, iar ea nu voia să confirme nimic… încă.
O voce care schimbă aerul
Poarta, închisă, părea să apere mai mult decât o curte: păzea anii care trecuseră fără să ceară voie. Ilinca își ridică privirea încet, ca și cum ar fi urmat să vadă ceva ce nu mai putea fi pus la loc. În gând, i se amestecară imagini scurte, ascuțite: un drum de pământ, un râu aproape, pași mici care se grăbeau fără motiv.
În copilărie, cineva îi făcea mereu semn din aceeași parte a gardului. Nu era o amintire caldă în sensul dulce al cuvântului, ci una care înțepa ușor, pentru că venea la pachet cu tot ce nu s-a spus atunci. Ilinca își simți umerii încordându-se. Vocea de la poartă nu cerea nimic direct, dar prezența ei părea să întrebe: mai ții minte?
Fără să se miște, Ilinca începu să-și numere detaliile: cum sună pașii dincolo de poartă, cât de aproape e respirația omului, câtă răbdare are. Într-un sat, răbdarea e o formă de putere: cine stă și așteaptă te obligă să iei tu decizia grea.
Amintiri care nu se cer, dar vin
Ilinca își aminti un băiat care îi trăgea codițele doar ca să o facă să se întoarcă. Nu era răutate, ci o stângăcie în care încăpea toată nepriceperea vârstei. Mai târziu, același băiat găsise un alt fel de a se apropia: apărea cu mere ascunse prin buzunare, ca și cum ar fi fost o monedă secretă pentru o plimbare până la râu.
Acum, dincolo de poartă, nu mai era loc pentru jocuri. Ilinca își dădu seama că nu se temea de om, ci de ceea ce aducea odată cu el: o continuitate pe care ea încercase s-o întrerupă. Un chip poate să se schimbe, un trup se poate rotunji, dar privirea… privirea rămâne uneori cel mai periculos lucru, pentru că nu minte.
Într-o clipă, Ilinca simți cum tensiunea se mută din curte în ea. Își trase palmele pe șorț, un gest mic, aproape absent, dar care spunea mult: își căuta stabilitatea. Și totuși, înainte să ridice zăvorul, își impuse o ultimă amânare, ca și cum fiecare secundă ar fi putut schimba povestea.
Abia atunci se întoarse de tot spre poartă și îl văzu clar: Sandu, vecinul din copilărie, cu aceeași privire deschisă, sinceră și caldă, stând acolo de parcă nu plecase niciodată.