Soțul meu, Ethan, a făcut cina într-o seară care, pentru câteva minute, a părut aproape normală. Genul acela de normalitate care te păcălește și te face să crezi că tensiunile din ultimele luni au fost doar oboseală, stres, nimic mai mult.
O cină prea liniștită
Ethan s-a mișcat prin bucătărie ca un om hotărât să demonstreze ceva: a fredonat în surdină, a șters blatul de două ori, a pus masa cu farfurii adevărate, nu cu cele „de urgență” din serile în care abia ne mai țineam pe picioare. I-a turnat lui Caleb un pahar mic de suc de mere și a zâmbit… prea fix, prea atent.
Caleb a râs și a aruncat replica care, în altă zi, mi-ar fi încălzit inima:
„Uită-te la tata. Chef Ethan.”
Am zâmbit și eu, dar în mine a rămas un nod. În ultima vreme, Ethan nu fusese neapărat mai blând… doar mai precaut. Ca și cum pășea pe vârfuri nu ca să nu ne trezească, ci ca să nu-și strice propriul plan.
Am mâncat pui cu orez, o cină simplă, de casă, genul care ar trebui să însemne siguranță. Ethan, însă, abia s-a atins de farfurie. Mai mult se uita la telefonul lăsat cu ecranul în jos, lângă furculiță, ca și cum aștepta un semn, o confirmare, o vibrație care să-i spună că e momentul potrivit.
Căderea și jocul de-a nemișcarea
Pe la jumătatea mesei, mi s-a schimbat tot corpul. Limba mi s-a îngreunat, ca și cum cineva mi-o ținea apăsată. Brațele și picioarele au început să se miște lent, nefiresc, ca atunci când visezi că alergi și nu poți. Am clipit des, încercând să-mi păstrez privirea clară, dar lumina din cameră a devenit brusc prea puternică.
Caleb a clipit și el, confuz, ca și cum nu înțelegea de ce i se închid ochii. A apucat să spună, aproape fără voce:
„Mamă… mi-e somn.”
Ethan i-a pus o mână pe umăr, cu o blândețe care m-a speriat mai tare decât orice țipăt.
„E în regulă, puiule. Odihnește-te.”
Atunci mi-a trecut prin minte o singură certitudine: ceva nu era în regulă și nu era un accident. M-am ridicat prea repede, iar camera s-a rotit. Genunchii mi s-au înmuiat. Am încercat să mă prind de masă, dar mi s-a părut că fuge de sub degete, ca și cum mâinile nu mai erau ale mele.
M-am prăbușit pe covor, lângă canapea, cu obrazul lipit de fibrele care miroseau a detergent. Caleb a căzut lângă mine, mic, greu, cu un scâncet stins, apoi a rămas nemișcat. În cap îmi țiuia panica: să-l trag, să urlu, să mă ridic, să fac ceva. Dar am ales altceva, în ultima clipă: m-am lăsat moale, ca și cum aș fi dispărut, însă mi-am ținut mintea trează.
Am auzit scaunul lui Ethan împins încet. Pașii lui s-au apropiat, măsurați, calculați. Umbra i-a trecut peste fața mea. A simțit, parcă, exact unde să apese: mi-a atins umărul cu vârful pantofului, un test rece, mecanic.
A rostit doar atât, ca pentru el:
„Bine.”
Apoi a luat telefonul și s-a îndepărtat spre hol. Vocea lui a coborât, s-a făcut joasă, urgentă, cu o ușurare care mi-a strâns stomacul. Nu vedeam ecranul, nu vedeam cui îi vorbește, dar îmi era clar că nu era o conversație „de serviciu” și nici una „întâmplătoare”.
În liniștea aceea, am auzit și altceva: un sertar tras, un umeraș mișcat, o ușă deschisă. Un sunet metalic, scurt, ca o piesă lovită de alta. A revenit pentru câteva secunde în living, a rămas deasupra noastră și tăcerea lui a apăsat pe cameră ca o greutate.
Și-a coborât vocea, aproape tandru, ca o ultimă replică pe care nu ar trebui s-o auzi niciodată:
„La revedere.”
Ușa de la intrare s-a deschis, a intrat un val de aer rece, apoi s-a închis. A rămas un gol dens, întrerupt doar de bătăile inimii mele. Mi-am mișcat buzele milimetric, de teamă să nu se audă, și atunci am simțit degetele lui Caleb atingându-mi mâna — un tremur slab, dar real. Era conștient.
Abia în clipa aceea mi-au ajuns înapoi, întregi, cuvintele auzite la telefon, spuse de Ethan, și vocea unei femei care îl împingea din spate: „E gata… au mâncat… în curând vor dispărea amândoi.” El a adăugat, fără ezitare, că va părea „un accident”, că a respectat doza și că va suna la 911 „după… după ce va fi prea târziu”. Când pașii lui nu se mai auzeau nicăieri, m-am apropiat cu buzele de urechea lui Caleb și i-am șoptit:
„Nu te mișca încă…”