Am găsit 16.500 de lei ascunși în pușculița fiului meu și, pentru câteva secunde, am simțit că mi se oprește totul în piept. Nu era suma în sine—deși era enormă pentru noi—ci întrebarea care a venit imediat după: cum ajunge un copil de 13 ani să strângă atâția bani fără să spui nimic?
De trei ani, de când Adrian nu mai e, am trăit pe pilot automat: două joburi, cafea, facturi care nu așteaptă și zile în care Rareș îmi vede oboseala înainte să apuc să zic „sunt bine”. Am încercat să-i țin greul departe, dar copiii au felul lor de a ghici ce ascund adulții—din tăceri, din griji, din felul în care numeri mărunțișul la casă.
Pușculița care a schimbat tot
Într-o zi liberă, rară, m-am apucat de curățenie, din aceea încăpățânată, „ca să simt că am control”. În camera lui Rareș, am lovit noptiera, iar pușculița veche, din ceramică, s-a rostogolit scurt pe covor. Fundul s-a desprins și, în loc de câteva bancnote mototolite, au început să cadă pachețele întregi.
M-am așezat pe marginea patului, cu degetele reci, și am numărat încet. O dată. Încă o dată. Apoi iar, pentru că mintea refuza să accepte cifra. 16.500 de lei. Mai mult decât aveam eu într-o lună bună. Mai mult decât îmi permiteam să „nu întreb”.
În secunda următoare, scenariile urâte mi-au venit în valuri: prieteni nepotriviți, lucruri făcute pe ascuns, uși închise, minciuni. Rareș e un copil bun, dar niciun părinte nu e imun la frică atunci când realitatea îți arată o sumă care nu se potrivește cu nimic din rutina voastră.
Seara, la cină, mi-am pregătit întrebările ca pe niște ace. Nu am apucat să le folosesc. Rareș a spus, aparent prea relaxat:
„Mami, mâine după școală mă duc la ziua lui Teo. O să ajung mai târziu acasă.”
Am zâmbit mecanic, dar ceva în vocea lui suna învățat, ca o replică repetată în oglindă. Când am rămas singură, am sunat-o pe mama lui Teo. Răspunsul ei a fost scurt, clar și tăios: ziua lui Teo era abia luna viitoare. Mâine nu exista nicio petrecere.
Ziua în care am decis să-l urmăresc
A doua zi, după școală, am stat în mașină cu stomacul strâns, parcată suficient de departe cât să nu mă observe. L-am văzut ieșind cu ghiozdanul într-o parte, cu pași siguri, fără să se uite înapoi. Nu mergea ca un copil care fuge la distracție. Mergea ca cineva care știe exact unde trebuie să ajungă.
L-am urmărit de la distanță. După câteva minute, s-a oprit în fața unei case impunătoare, cu gard înalt, curte perfectă, genul de loc care te face să-ți cobori instinctiv vocea. A apăsat interfonul și poarta s-a deschis imediat—ca și cum era așteptat. Nu invitat. Așteptat.
M-am apropiat de barele gardului și am privit înăuntru. Rareș era acolo, în curte, cu unelte în mână, mișcându-se atent, metodic. N-am mai auzit nimic în afară de propriul puls. Nu era un joc. Nu era o glumă. Iar eu nu mai aveam răbdare pentru presupuneri.
Am apăsat interfonul. Mi s-a deschis. Un bărbat în vârstă, pe la șaptezeci de ani, cu privire blândă și haine îngrijite, a apărut în prag. Rareș a înțepenit, ca prins cu ceva ce nu putea explica dintr-o dată. I-am simțit vinovăția înainte să-i văd lacrimile.
Atunci am aflat totul: bărbatul se numea Leon, iar Rareș nu fusese „trimis” acolo—se dusese singur, oferindu-se să ajute în curte: să ude florile, să măture, să îngrijească lucrurile care devin greu de dus când rămâi singur. Leon mi-a spus direct că nu l-a căutat el pe copil, ci invers, și că Rareș a fost cel care a insistat să fie plătit corect, cu reguli clare. Iar Rareș, cu ochii în pământ, mi-a spus de ce: l-a întâlnit pe Leon la magazin, l-a ajutat cu plasele și, din vorbă în vorbă, a înțeles că bătrânul stă singur. Apoi a decis că poate face mai mult. Nu pentru el. Pentru mine.
„Pentru tine, mami. Pentru noi… Tu muncești atât. Am vrut să te ajut… Îmi propusesem să strâng 20.000 de lei.”
Și cei 16.500 erau, de fapt, munca lui adunată pe tăcute, fiecare leu pus la adăpost, ca o surpriză care să-mi ia o povară de pe umeri.