Începuse cu o bănuială mică, dar încăpățânată: în liniștea de după miezul nopții, casa nu mai era chiar a mea. Nu o vedeam, nu o puteam dovedi, însă o simțeam în oase — acea clipă în care îți ții respirația și aștepți să se mai audă o dată.
La început au fost doar sunete: scârțâitul discret al podelei, o atingere scurtă de mobilier, un foșnet care părea să vină dinspre dulap. Nu zgomote mari, nu ceva care să te trimită direct la ușă cu telefonul în mână. Ci exact genul acela de semn care te face să te întrebi dacă nu cumva tu exagerezi.
Cel mai des, totul se întâmpla între două și patru dimineața. Orele alea în care mintea plutește, corpul e greu, iar orice pas îți sună ca o propoziție rostită prea tare într-o cameră goală. Mă întindeam nemișcată și mă convingeam că, dacă nu clipesc, dacă nu mă mișc, poate trece.
Dimineața însă, casa îmi răspundea cu mici „dovezi” care nu se potriveau cu seara dinainte: telefonul nu mai era unde îl lăsasem, hainele apăreau aruncate, uneori un scaun era într-un unghi ciudat, iar pe podea găseam lucruri care nu aveau ce căuta acolo. De fiecare dată îmi spuneam același lucru: oboseală, grabă, neatenție.
Frica aceea care nu te lasă să deschizi ochii
Au existat nopți când m-am trezit brusc, cu senzația că cineva se uită. E o frică tăcută, aproape rușinoasă, fiindcă nu vrei să pari „genul” care vede pericole peste tot. Doar că nu era o panică din filme, ci o presiune constantă, ca o mână invizibilă pe ceafă.
În loc să sar din pat, făceam contrariul: rămâneam nemișcată. Nu deschideam ochii. Îmi repetam că e un vis. Că e imaginația. Că nu am auzit bine. Dar, pe măsură ce zilele treceau, explicațiile simple au început să sune tot mai subțire.
Și atunci mi-am zis că e momentul pentru ceva concret. Pentru o probă care să nu depindă de memoria mea sau de felul în care creierul „completează” golurile. Am instalat o cameră în dormitor, îndreptată spre pat, și am lăsat-o să înregistreze toată noaptea. Dacă era cineva în casă, urma să apară. Dacă nu era, urma să dispară măcar frica.
Înregistrarea care schimbă tot, secundă cu secundă
Dimineața, cu cafeaua în față și o neliniște care îmi ținea umerii încordați, am deschis clipul. Primele minute păreau liniștitoare: eu dormind, camera nemișcată, nimic care să trădeze vreo prezență. Aproape că mi-am simțit obrajii încălzindu-se de rușine — poate chiar inventasem totul.
Și apoi, fără vreo explozie, fără vreun „moment” spectaculos, imaginea a început să mă strângă de gât. Pe ecran, silueta din pat s-a mișcat încet. A stat pe marginea saltelei. S-a ridicat.
Totul avea o liniște tulburătoare: gesturi clare, fără grabă, ca și cum cel care se mișca știa exact unde sunt lucrurile. Se vedea cum se deschide dulapul, cum sunt scoase obiecte, cum ajung pe pat și pe podea. Se vedea cum telefonul e luat, privit o clipă și pus în alt loc. La un moment dat, un scaun e atins și cade.
În timp ce urmăream, mi-am auzit aproape propriul puls. Asta era explicația pentru dezordine. Pentru pașii „prea atenți”. Pentru acele nopți în care nu îndrăzneam să clipesc. Și, totuși, era ceva care mă îngrozea mai mult decât orice intrus: figura din cadru se întorcea, se așeza la loc și se culca, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
„Nu era nimeni în casă. În afară de mine însămi.”
Abia în ultimul moment s-a legat totul: înregistrarea arăta că „vizitatorul” nopții eram chiar eu, iar cuvântul care îmi tot trecuse prin minte, fără să îndrăznesc să-l rostesc, a căpătat greutate — somnambulism — o versiune nocturnă a mea care se ridica, umbla și muta lucruri, în timp ce dimineața nu-mi aminteam nimic.