În noaptea aceea, soțul a ales din nou drumul lung spre periferie — acolo unde, pentru câteva ore, grijile de acasă păreau să nu mai aibă greutate. Îi plăcea senzația aceea periculoasă că intră într-o viață paralelă, mai ușoară și mai gălăgioasă, în care nu există liste, facturi și discuții amânate până când devin imposibil de ignorat.
În apartamentul amantei, timpul nu se măsura în responsabilități, ci în priviri și lucruri nespuse. Diferența era exact ce îl ținea prins: ea era mult mai tânără, iar felul în care îl privea îi confirma o versiune a lui pe care, acasă, simțea că a pierdut-o de ani.
Și totuși, de fiecare dată când încerca să se lase dus de moment, undeva în spate rămânea o alertă mută: ideea că, la un moment dat, va trebui să se întoarcă. Nu era doar frica de a fi prins. Era și sentimentul că fiecare oră „furată” îi îngustează spațiul de manevră, îl obligă să inventeze, să joace, să fie atent la detalii.
Își spunea că poate controla lucrurile. Că, dacă își păstrează calmul, nimic nu se vede pe chip. Că o poveste spusă cu suficientă siguranță devine adevăr — măcar pentru câteva minute. Dar, pe măsură ce noaptea înainta, această siguranță începea să se subțieze.
O noapte care s-a terminat prea târziu
Au fost ore în care soțul a lăsat totul în urmă, până când un detaliu banal i-a schimbat ritmul: ceasul. În clipa în care a realizat cât e de târziu, i s-a strâns stomacul, ca și cum cineva îi trăsese brusc podeaua de sub picioare. Aproape patru dimineața nu mai e „întârziere”. E deja începutul dimineții.
S-a îmbrăcat pe fugă, cu mișcări grăbite și mecanice. Alerta aceea familiară — aceea pe care o simți înaintea unei situații pe care știi că nu o mai poți controla — i-a urcat în piept. În timp ce își căuta lucrurile, amanta a încercat să-l oprească, fără să-și schimbe tonul relaxat, de parcă lumea reală putea fi negociată.
„— Poate rămâi?”
„— Nu pot. Soția este acasă.”
„— Dar oricum nu o iubești. De ce atât de multă grabă să te întorci acasă?”
Întrebarea i-a lovit exact acolo unde nu voia să se uite. N-a răspuns cu adevărat, pentru că nu avea un răspuns care să nu-l încurce și mai tare. În schimb, mintea lui a fugit înainte, direct la partea care îl interesa cel mai mult: cum o să explice.
În cap îi rula deja filmul scuzelor, ca un scenariu repetat: o urgență la serviciu, o ședință apărută peste noapte, un coleg cu probleme, un trafic inventat, un pretext aruncat cu siguranță. Își dorea să creadă că tonul face totul — că, dacă spune povestea fără ezitări, va trece.
Dar, în timp ce își închidea nasturii și își potrivea respirația, a simțit că lucrurile s-au schimbat. Nu neapărat în afara lui, ci în interior: o neliniște care nu mai putea fi îngropată sub adrenalină. Și, pe cât de mult se grăbea, pe atât de clar îi era că dimineața aceea nu va semăna cu celelalte.
Drumul spre casă și povara unei uși închise
A ieșit pe ușă cu o grabă care nu semăna cu libertatea, ci cu fuga. Aerul de afară l-a izbit rece, ca o trezire. Orașul încă dormea pe jumătate, dar pentru el ziua începuse deja cu un nod în stomac. Fiecare minut în plus era o întrebare în plus pe care urma s-o primească.
Cu cât se apropia de casă, cu atât își simțea pașii mai grei. Nu era doar teama de reacția soției. Era și frica de ce ar putea descoperi despre sine, în momentul în care va fi obligat să se privească fără mască. Își repeta scuzele, le ajusta, le făcea să sune „normal”.
Când a ajuns, liniștea din casă i s-a părut prea densă, prea exactă. A încercat să nu facă zgomot, ca și cum tăcerea ar fi putut șterge orele din urmă. A mers pe hol cu atenție, cu privirea fixată înainte, de parcă orice detaliu — un obiect mișcat, o lumină aprinsă, o ușă întredeschisă — ar fi putut să-l trădeze.
Și apoi, dimineața, a deschis ușa dormitorului și a rămas îngrozit de ceea ce a găsit.