După ce a închis telefonul, Sophie a rămas nemișcată, cu privirea agățată de un punct fix din perete, ca și cum acolo s-ar fi putut ascunde răspunsul pe care încă nu era pregătită să-l audă. În spatele ușii, liniștea nu s-a instalat nicio secundă. Din bucătărie veneau semne tot mai clare că cineva refuza să se retragă: pași grei, sertare trântite și acea iritare spusă pe jumătate, care nu mai cere permisiunea nimănui.
Marta nu plecase. Din contră: fiecare zgomot părea o revendicare. Apartamentul nu mai avea aerul unei case în care doi oameni își împart spațiul, ci al unei scene unde cineva își mută puterea centimetru cu centimetru, fără să rostească încă propoziția finală.
După câteva minute, Sophie a ieșit din dormitor. Nu cu gestul cuiva care caută scuze și nici cu umilința cuiva care cere voie. A ieșit ca să-și amintească, cu voce tare, că frica nu e un obiect pe care îl împingi dintr-o cameră în alta până dispare. Și, pentru prima dată după mult timp, umerii ei au rămas drepți chiar și atunci când a simțit că tensiunea din aer îi apasă respirația.
Marta își face legea
Marta a întâmpinat-o în prag, cu brațele strânse peste piept și o privire tăioasă, perfect controlată. Nu ridica tonul, dar calmul acela avea ceva tăios, de parcă hotărâse deja cum se termină discuția și nu făcea decât să-i dea lui Sophie rolul pe care i-l rezervase.
„Ai terminat de vorbit? Atunci apucă-te de strâns. N-o să te mai suport mult timp aici.”
În Sophie s-a mișcat reflexul vechi: să se retragă, să evite, să nu aprindă conflictul. Dar de data asta l-a ținut în loc. A ales să răspundă calm, tocmai pentru că înăuntru îi tremura ceva pe care îl știa prea bine: dorința de a nu fi din nou pusă la colț.
„Nu plec nicăieri, Marta. Asta este casa mea. Și va rămâne așa.”
Replica n-a domolit nimic. Dinspre Marta, presiunea s-a strâns și mai mult, ca o menghină care nu mai are nevoie să se explice. A adus în discuție numele lui Thomas cu aerul cuiva care aruncă o cheie pe masă, convins că ușa se va deschide exact când vrea ea—și că, odată deschisă, adevărul îi va aparține.
Sophie a lăsat un zâmbet scurt să-i treacă pe față. Nu era triumf, nici bravură. Era încăpățânarea obosită a cuiva care a fost împins prea mult timp în același colț și începe, încet, să-l refuze.
„Adevărul vine singur, nu trebuie chemat.”
Linia subțire dintre două versiuni
În bucătărie, sunetele s-au oprit pe moment, ca și cum și Marta ar fi ascultat ce urmează—nu cu urechea, ci cu instinctul. Într-un astfel de moment, orice pas, orice pauză, orice respirație poate schimba ordinea lucrurilor. Sophie a rămas pe loc, fără să se grăbească să umple liniștea, de parcă în sfârșit înțelesese că nu ea trebuie să alerge după explicații.
Marta și-a păstrat postura de stăpână a spațiului, dar ochii i-au trădat un lucru simplu: aștepta să se confirme ceva. Și nu părea dispusă să accepte alt scenariu decât cel pe care și-l scrisese deja în minte. Sophie, în schimb, părea să-și adune frazele ca pe niște pietre pe care le pui în buzunar înainte să intri într-o furtună—nu ca să o oprești, ci ca să nu te mai ia pe sus.
În aer plutea numele lui Thomas, fără ca cineva să-l rostească din nou. Ca o promisiune, ca o amenințare, ca o balanță care încă nu se hotărâse încotro cade. Iar fiecare secundă care trecea făcea așteptarea mai greu de suportat, pentru că nimeni nu mai vorbea despre curățenie sau ordine, ci despre cine rămâne în picioare atunci când se spune ultimul cuvânt.
Abia când s-a auzit cheia în ușă, Marta s-a ridicat prima, ca și cum gestul singur i-ar fi redat dreptul de proprietate. Thomas a intrat grăbit, cu fața încordată, iar privirea lui a trecut rapid de la una la cealaltă, prinsă între două tăceri care nu mai semănau deloc a liniște.