Trei ani de tăcere și un sunet imposibil
Mark învățase să se miște prin lume ca un om care, la suprafață, e în regulă. Semna documente, apărea la întâlniri, schimba două vorbe, oferea zâmbete scurte. Doar că în spatele fiecărui gest rămânea aceeași greutate: clipa în care Alex dispăruse în mare, într-o furtună, când barca s-a răsturnat aproape de țărm și valurile au înghițit totul într-o fracțiune de timp.
A urmat maratonul care nu aduce alinare: scafandri, elicoptere, poliție, rapoarte, ipoteze. Și, peste toate, nimic — nicio urmă, nicio haină, nicio confirmare de care să poți agăța o ultimă propoziție spusă la timp. În cele din urmă a venit și hârtia aceea rece, oficială, care „închide” un caz fără să închidă și rana.
Mark a continuat să muncească. Luxul îi stătea la îndemână, dar părea că nu-l mai atinge. Casa rămânea mare și tăcută, iar vocile celorlalți treceau pe lângă el ca printr-un coridor lung. În piept, golul nu avea nume — doar o prezență constantă.
Apoi, într-o joi care nu promitea nimic, Mark s-a trezit rătăcind pe la marginea orașului, printr-un târg improvizat. Praful se ridica sub pași, vânzătorii strigau peste tarabe, mirosurile se amestecau și, pentru o secundă, totul părea doar o altă zi care se scurge fără sens.
Doar că atunci a auzit ceva atât de mic, încât părea o glumă a urechii: un sunet subțire, metalic, aproape timid. O melodie. Nu una oarecare. O recunoștea notă cu notă, ca pe un semn pe care nu-l poți confunda nici după ani.
S-a oprit brusc, ca și cum cineva i-ar fi pus o mână pe umăr. Printre tarabe, printre oameni, printre lucruri ieftine și obiecte uitate, melodia se repeta — un clinchet care îl trăgea înainte, pas cu pas, fără să-i ceară permisiunea.
Și, cu fiecare metru, Mark simțea cum i se strânge stomacul. Pentru că nu era doar un sunet. Era genul de detaliu care îți spune că trecutul nu a plecat nicăieri. Doar a așteptat momentul potrivit să revină.
Întrebarea care a înghețat târgul
Într-un colț, lângă o tarabă cu mărunțișuri, l-a văzut: un băiat îmbrăcat modest, cu mâinile ușor murdare de praf, stând prea drept pentru vârsta lui, ca și cum se obișnuise să nu deranjeze. Iar la încheietura lui era un ceas care nu se potrivea deloc cu restul.
Mark a simțit că i se taie respirația. Nu pentru că ar fi fost un ceas scump, în sensul clasic — ci pentru că avea acel ceva imposibil de explicat în public. Un detaliu pe care doar cineva care îl văzuse de aproape l-ar fi putut recunoaște. Iar detaliul acela făcea legătura dintre azi și o zi pe care Mark încerca să n-o mai retrăiască.
A făcut un pas, apoi încă unul. Băiatul s-a uitat la el fără să înțeleagă de ce un străin bine îmbrăcat se apropie atât de hotărât. În jur, lumea vorbea, negocia, râdea. Pentru Mark, totul s-a micșorat până la un singur lucru: ceasul acela.
„– De unde ai acest ceas?“
Întrebarea a ieșit mai ascuțită decât intenționase. Nu era un reproș. Era o încercare disperată de a înțelege cum poate un obiect să apară la lumină după atâta tăcere. Mark nu a ridicat vocea, dar tonul a făcut suficient cât să oprească, pentru câteva clipe, un pic din forfota din jur.
Băiatul a strâns instinctiv mâna, ca și cum ar fi vrut să ascundă ceasul sub manșetă. Nu părea obraznic, nici sigur pe el. Părea mai degrabă prins într-o situație prea mare, pe care n-a ales-o, dar care îl ajunsese din urmă. Iar Mark a văzut în gestul acela ceva ce îl tulbura și mai tare: nu era mândria cuiva care se laudă, ci ezitarea cuiva care se teme să fie judecat.
Pentru o secundă, Mark a avut impulsul să întindă mâna și să ia ceasul, doar ca să-i simtă greutatea în palmă. Dar s-a oprit. În anii aceia în care încercase să se poarte ca un om „puternic”, învățase că adevărul nu se smulge, ci se lasă să iasă — dacă îl lași.
Privirea lui a coborât din nou pe cadran. Pe sunetul acela care îl chemase. Pe urmele fine ale timpului. Pe un obiect care, în mod absurd, părea să fi traversat o furtună, o absență și o lume întreagă, doar ca să ajungă aici, la marginea orașului, la încheietura unui copil sărac.
Și abia atunci, în acel ultim detaliu pe care nu-l mai putea nega, Mark a legat ceea ce evita să rostească de ani întregi: ceasul acela fusese al lui Alex, fiul lui declarat decedat, iar melodia pe care o auzise la târg era exact semnul care îl făcuse să-l recunoască instant.