Într-un bloc, liniștea se poate rupe dintr-un singur detaliu: o ușă lăsată întredeschisă, un hol „ocupat” pentru câteva minute, un miros care pare să vină de nicăieri. Iar de aici până la primul bilet lipit pe avizier sau până la o sesizare către asociație e, uneori, doar o chestiune de ore.
Deținerea unui câine sau a unei pisici în apartament este permisă, însă responsabilitatea nu rămâne niciodată doar între patru pereți. În realitate, cele mai aprinse discuții pornesc din spațiile comune: holuri, scări, lift, curte. Când apar zgomote repetate, mirosuri persistente ori urme lăsate „pe traseu”, vecinii simt imediat că au fost împinși într-un conflict pe care nu l-au ales.
Și tocmai aici intervine partea pe care mulți o află abia când e prea târziu: chiar dacă nu există o limită legală strictă pentru numărul de animale dintr-un apartament, conviețuirea la bloc nu funcționează după impresii, ci după reguli—iar unele se aplică fără excepții.
Ce obligații au proprietarii de animale de companie care locuiesc la bloc
În România, nu există o lege care să impună, direct, câți câini sau câte pisici pot sta într-un apartament. Dar asta nu înseamnă că „totul e permis”. Dreptul de a deține un animal nu este absolut, mai ales atunci când efectele se văd și se aud dincolo de ușa proprie.
Un rol-cheie îl are asociația de proprietari. Regulamentele interne pot stabili modul în care animalele pot circula prin spațiile comune, cum se folosește liftul, ce obligații de întreținere revin stăpânilor și cum se respectă „orele de liniște”. Odată aprobate, aceste reguli devin obligatorii pentru toți locatarii, iar încălcarea lor nu rămâne doar o discuție „între vecini”.
Pe lângă regulile de scară, există și obligații generale stabilite prin Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor (cu modificările aduse prin Legea nr. 138/2022): stăpânul trebuie să asigure hrană, adăpost, îngrijire medicală și condiții adecvate de viață. În același timp, animalul nu trebuie să ajungă o sursă de risc pentru sănătatea publică sau o problemă constantă pentru liniștea celorlalți.
Practic, lătratul repetat, mirosurile greu de suportat sau murdărirea spațiilor comune nu mai sunt tratate ca „mofturi”. Pot fi privite ca încălcări ale normelor de conviețuire, iar responsabilitatea se oprește mereu la un singur nume: proprietarul.
Ce pot face vecinii și ce sancțiuni riscă proprietarii neglijenți
Când disconfortul se repetă, vecinii nu sunt obligați să trăiască la nesfârșit cu situația. De regulă, primul pas este sesizarea asociației de proprietari. În baza Legii nr. 196/2018, comitetul executiv sau administratorul poate transmite avertismente scrise și poate ridica problema în adunarea generală, mai ales dacă există încălcări ale regulamentului intern.
Dacă lucrurile nu se opresc aici, intră în joc și poliția locală, în special atunci când zgomotul devine constant și afectează ordinea publică. În unele situații, pot fi sesizate și autoritățile sanitar-veterinare, mai ales dacă apar suspiciuni de neglijență, condiții insalubre ori lipsa unor îngrijiri minime pentru animal.
În bloc, conflictul nu începe când cineva ridică tonul. Începe când o problemă mică se repetă până devine „normalitate”.
În plus, în multe localități există hotărâri ale consiliilor locale care sancționează murdărirea spațiilor publice, inclusiv necurățarea dejecțiilor lăsate de animale pe trotuare, alei sau în jurul blocului. De aici apare o altă zonă sensibilă: ceea ce pare „o scăpare” poate fi interpretat ca abatere repetată, iar vecinii nu mai așteaptă să se adune.
Detaliul pe care mulți îl ignoră până când apare prima plângere: regulamentele de bloc pot interzice explicit ca animalele să fie lăsate nesupravegheate în spațiile comune (de la casa scării și lift, până la curtea comună), iar dacă deranjul persistă se poate ajunge la sancțiuni aplicate prin Legea nr. 61/1991 pentru tulburarea liniștii și ordinii publice, cu amenzi între 200 și 3.000 de lei; separat, pentru neasigurarea condițiilor minime prevăzute de Legea nr. 205/2004 se pot aplica amenzi între 3.000 și 12.000 de lei—iar de aici, fiecare nou incident are tendința să fie tratat mai puțin ca „accident” și mai mult ca obicei.