Sunt zile în care limba română pare perfect așezată: propoziții simple, verbe „de bază”, aceleași formule pe care le repeți fără să le mai simți greutatea. Și totuși, tocmai în această rutină se ascund mici „fisuri” spectaculoase—detalii care, odată văzute, nu mai pot fi nevăzute.
Un exemplu care trece, de obicei, neobservat: xerox. Îl auzi în birouri, îl vezi pe facturi, îl prinzi în discuții scurte, ca pe un accesoriu banal al prezentului. Dar fix această banalitate îl face să stea la pândă: pare obișnuit, până când începi să te întrebi de ce ar fi el ales mereu ca exemplu când vine vorba de „litere rare”.
În același timp, româna are și o categorie de cuvinte care nu te „lovesc” prin formă, ci prin imposibilitatea de a le prinde din prima într-o definiție. dor și doina sunt genul de termeni pe care îi poți explica în multe propoziții… și totuși rămâne o nuanță neliniștitoare pe dinafară, ca și cum sensul ar avea un ecou care nu încape într-o traducere scurtă.
„Le explici ușor cu multe propoziții… și tot rămâne ceva pe dinafară.”
Recorduri care nu se văd la prima lectură
Există o diferență uriașă între ceea ce limba română are și ceea ce noi folosim efectiv. Vocabularul e estimat la aproximativ 80.000 de cuvinte, însă în vorbirea de zi cu zi ajung, în medie, cam 1.500. În aparență, e doar o cifră. În realitate, e o fereastră spre felul în care ne „strângem” spontan într-un nucleu mic, repetitiv, sigur.
Și aici apare un paradox care prinde repede: cele mai folosite cuvinte nu sunt „cele mai frumoase”, nici cele mai rare, nici cele mai inteligente. Sunt cele mai muncitoare. Verbe precum a lua, a pune, a avea, a face devin infrastructura, iar substantive precum cap, mână, ochi țin conversația în picioare când orice altceva se prăbușește.
Cu cât privești mai atent acest nucleu, cu atât realizezi că „normalul” e construit din repetiții. Iar când, dintr-odată, apare o literă sau un sunet care nu se potrivește cu tiparul, creierul îl reține instant. Așa ajunge xerox să fie reținut ca un reper, chiar și de oameni care nu fac vânătoare de curiozități lingvistice.
Cuvinte care refuză traducerea
Nu toate recordurile sunt despre statistici. Unele sunt despre rezistență: rezistența unui cuvânt de a fi „echivalat” perfect. dor nu se lasă prins ușor într-un singur termen din alte limbi, pentru că nu e doar lipsă, nu e doar nostalgie și nici doar tristețe. Se amestecă. Se schimbă în funcție de om, de context, de ceea ce nu spui.
Doina merge în aceeași direcție, dar pe altă ușă: nu e doar un cuvânt, ci o formă de a simți și de a spune. Îți poate suna simplu până în momentul în care încerci s-o „traduci” pe loc și observi că sensul real se încăpățânează să rămână legat de ritm, de ton, de atmosferă.
Și acum detaliul pe care îl caută toată lumea, fără să-și dea seama: xerox revine obsesiv în discuțiile despre litere rare tocmai pentru că, în româna uzuală, e unul dintre puținele cuvinte extrem de răspândite care îți pune în față litera X ca element „principal”, în timp ce dor și doina rămân exemplele clasice de sensuri care nu se transferă curat, oricât ai încerca să le comprimi într-un singur echivalent.