În România, obținerea certificatului de handicap intră într-o zonă mult mai strictă și, pentru mulți, surprinzătoare: nu mai ajunge să vii cu un diagnostic pe hârtie și să pleci cu documentul în buzunar. Un ordin ministerial schimbă logica după care se face încadrarea, iar mesajul de fond e clar: contează cât de mult te afectează boala în viața reală, nu doar cum se numește ea.
Noua abordare pune presiune pe evaluări mai detaliate și pe dovezi privind deficiența funcțională. Asta înseamnă că, dincolo de scrisoarea medicală, comisia va căuta răspunsuri la întrebări incomode: cât de autonom ești? ce poți face singur? ce nu mai poți face, chiar și cu tratament?
Ce schimbă ordinul și de ce nu mai ajunge „doar diagnosticul”
Actul normativ privind criteriile medico-psihosociale mută centrul de greutate de la eticheta bolii la impactul ei asupra funcționării. Documentul a fost elaborat de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități, cu intenția de aliniere la standarde internaționale și la Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (ratificată de România).
Practic, „automatismul” dispare: anumite afecțiuni care până ieri erau suficiente pentru a deschide ușa certificatului nu mai sunt, în sine, un bilet garantat. În schimb, apar evaluări care trebuie să arate gradul real de afectare și dacă există, în mod obiectiv, limitări serioase în activitățile de zi cu zi.
În același timp, pentru bolile grave și ireversibile, cadrul permite ca certificatul să devină permanent chiar de la prima evaluare, dar numai în condiții bine definite, tocmai pentru a separa cazurile cu evoluție clară de cele cu potențial de ameliorare.
Cum arată noua evaluare (și când certificatul poate deveni permanent)
Procesul devine mai riguros și se sprijină pe teste funcționale, nu doar pe dosarul medical. Contează istoricul complet al bolii, evoluția în timp, dar și răspunsul la tratament: în unele situații, trebuie demonstrată rezistența la terapie pe o perioadă de 6–12 luni. Pe scurt, comisia va cântări autonomia personală și capacitatea de autoîngrijire, folosind și scale standardizate precum MMSE (funcții cognitive), EDSS (scleroză multiplă) sau NYHA (insuficiență cardiacă).
Ordinul descrie și cazurile în care certificatul poate fi acordat pe viață. Pentru funcțiile mentale, apar praguri clare: dizabilitatea intelectuală severă/profundă (QI sub 40) poate primi caracter permanent de la prima evaluare; tulburarea de spectru autist cu deficiență gravă în cel puțin două domenii, inclusiv socializarea, poate fi încadrată permanent tot de la prima evaluare; demența cu MMSE ≤ 9 puncte ajunge la permanent după a doua evaluare; psihozele majore cu deteriorare progresivă pot deveni permanente după două evaluări.
Pentru funcțiile senzoriale, se vorbește explicit despre cecitate totală sau parțială (vedere sub 1/25 la ambii ochi), surdomutitate congenitală ori surditate cu pierdere auditivă peste 90 dB și surdo-cecitate — toate cu posibilitatea de încadrare permanentă de la prima evaluare. Pentru funcțiile motorii, amputațiile pot primi caracter permanent de la prima evaluare, în timp ce paraplegia/tetraplegia și sechelele post-AVC cu deficit motor grav pot deveni permanente după 2 ani de la diagnostic/accident.
Pentru cei care au deja certificate, regulile nu taie dintr-o dată: documentele rămân valabile până la expirare, iar la reevaluare se aplică noile criterii. Pentru afecțiuni cu posibilitate de ameliorare, termenul standard este de 24 de luni; pentru bolile reversibile sau care necesită monitorizare, termenul e de 12 luni. Iar beneficiarii au o obligație importantă: urmarea Programului individual de reabilitare și integrare socială — altfel pot apărea reevaluări și pierderi de drepturi.
În acest context, ordinul enumeră explicit afecțiuni care nu mai asigură automat certificatul: vicii de refracție și probleme oculare tratabile (miopie/hipermetropie/astigmatism, dacă vederea cu ochelari/lentile e bună și câmpul vizual e normal; cataracta se evaluează după operație, doar dacă rămâne afectare semnificativă), tulburări vestibulare periferice (de regulă temporare, analizate individual după durată și severitate), epilepsia controlată medicamentos (sub o criză generalizată/lună sau sub o criză parțială/săptămână duce cel mult la grad ușor; gradele superioare cer crize frecvente și rezistență la tratament), diabetul zaharat tip 1 sau 2 fără complicații (este nevoie de control metabolic deficitar pe termen lung, HbA1c > 8%, sau complicații severe la minimum două organe) și afecțiuni respiratorii ușoare/moderate (astm și boli cu VEMS 50–59% și saturație O2 85–90% se încadrează doar la grad mediu; pentru grade superioare trebuie dovezi de afectare severă a funcției pulmonare).