Uneori, pisica pare că te ignoră ore întregi, apoi vine brusc, se lipește de tine, își împinge capul în genunchii tăi și, printre mângâieri, apare și acel contact cu ghearele care te face să ridici sprânceana. Nu e un capriciu fără sens. E un limbaj, iar „cuvintele” lui sunt mirosuri, posturi ale corpului și gesturi repetate până devin ritual.
Problema e că, pentru noi, totul arată ca un amestec de tandrețe și haos: o frecare aici, o zgârietură ușoară dincolo, o oprire bruscă, o privire fixă. Pentru pisică, însă, fiecare mișcare e o propoziție completă — și uneori e o propoziție adresată nu doar ție, ci și „lumii” din jur.
Gesturile care par „ciudate” au un mesaj
Ai găsit vreodată urme de urină pe un perete sau pe un colț de mobilier? Prima reacție e să crezi că e o greșeală sau o problemă de sănătate. În multe cazuri, însă, e comunicare. Marcajul teritorial nu este rezervat doar masculilor necastrați: îl pot face și femelele, și pisicile sterilizate/castrate.
Gândește-te la asta ca la un panou de anunțuri invizibil. Pisica „postează” un mesaj olfactiv — de multe ori sus, tocmai ca să fie mai evident pentru alte pisici. Acel semn poate delimita o graniță, poate spune „aici sunt eu” sau poate trăda o stare emoțională. Și da, uneori repetă marcajul dacă simte că altcineva i-a „modificat” semnalul.
În aceeași logică a semnalelor, există și comportamente care nu au nimic de-a face cu afecțiunea, dar sunt ușor de confundat. De exemplu, când e foarte cald, unele pisici pot gâfâi. Nu e imaginea obișnuită pe care o avem (pisicile nu sunt „câini mici”), dar se poate întâmpla în zile toride, ca un mecanism de a scăpa de excesul de căldură.
Mai au și o altă strategie: își ling blana. Saliva se evaporă și oferă un efect scurt de răcorire — un fel de „aer condiționat” pe cont propriu, repetat metodic, până când corpul revine la confort.
Când semnalele se schimbă: de la răcoare la iritare
Nu toate apropierile cer să fie răsplătite cu îmbrățișări. Dacă vezi urechile date pe spate, privirea schimbătoare, ochii ușor întredeschiși și capul întors într-o parte, pisica îți transmite, fără să muște încă: „Nu acum.” E varianta ei de politețe înainte să ridice miza.
Mai există o nuanță: când mustățile sunt lipite de obraji, ai în față o pisică defensivă — mai degrabă speriată decât agresivă. În astfel de momente, spațiul e cel mai bun cadou; nu e scena potrivită pentru joacă sau alint.
Și apoi apare episodul care pare desprins dintr-un film: pisica se oprește brusc, își fixează ținta (o muscă, o jucărie, o șosetă care „se mișcă”), își încordează corpul și începe să bată ușor din lăbuțe, ca și cum își calibrează lansarea. Nu e „defect”. E o concentrare intensă, o pregătire de atac moștenită din instinctul de vânător.
„Această ființă mică citește distanțe, sunete și mișcări cu o precizie care nouă ni se pare absurdă.”
Iar în toată această hartă de semne, gestul care te urmărește cel mai des acasă — frecarea de picioare, de glezne, de mâini — are, de fapt, un sens foarte exact: pisica se apropie și își plimbă flancurile, bărbia sau baza cozii de tine pentru că acolo are glande bogate în feromoni, iar prin contact îți „lasă” identitatea ei olfactivă; e un amestec de atașament, recunoaștere și marcaj care spune, simplu, că ești inclus în teritoriul ei.