Într-o casă în care totul pare „normal” la prima vedere, există un moment în care liniștea nu mai e liniște, ci încordare. În seara aceea, Marina n-a ridicat vocea. N-a trântit uși. N-a făcut scandal. A făcut ceva mult mai greu de ignorat: a pus telefonul pe masă, lângă chei, și a inspirat adânc, ca înaintea unei ture care poate schimba vieți.
Victor a simțit schimbarea dintr-un gest. Capul i s-a ridicat brusc, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Marina îl privea drept, fără să caute aprobări, fără să se scuze pentru oboseală, fără să mai adune în ea încă o zi de tăceri.
Greva într-o apartament cu reguli vechi
„De mâine, doamnă Galina, sunteți binevenită să veniți zilnic. Să gătiți. Să spălați. Să călcați. Să arătați cum se ține o casă adevărată. Eu intru în grevă.”
În acea frază, Marina n-a cerut ajutor. A întins o oglindă. Pentru Victor, cuvintele au căzut greu, fiindcă în spatele lor era o realitate pe care o evita: Marina mergea la muncă, se întorcea, și între două respirații se aștepta de la ea să fie și angajată, și gospodină, și tampon emoțional pentru tensiunile dintre el și mama lui.
Victor a clipit, apoi a întrebat, aproape mecanic:
„Cum adică… grevă?”
Marina n-a intrat în explicații dramatice. A spus simplu, cu un calm care taie mai adânc decât un reproș:
„Eu merg la muncă. Vin, dorm. Atât. Restul e treaba gospodinei perfecte.”
Galina, soacra, a zâmbit larg. Prea larg, cum zâmbește cineva care crede că a câștigat. Și a răspuns pe un ton care nu lasă loc de negocieri:
„Foarte bine! Asta și trebuia! În sfârșit ai înțeles!”
A doua zi, Galina a venit la ușă cu o sacoșă mare și o energie de inspecție. A deschis dulapuri, a mutat lucruri, a bombănit scurt, ca un verdict după altul. Marina și-a băut cafeaua fără grabă și a plecat la serviciu, ca și cum în spatele ei n-ar fi început un mic război domestic.
Când „gospodina perfectă” intră în teren
Prima zi a fost un șoc pentru toată lumea, doar că nimeni n-a recunoscut imediat. Galina a gătit mult, dar nu „cum trebuie”: o oală întreagă de ciorbă acră, iar Victor a strâmbat din nas. Jignirea s-a văzut în felul în care soacra a încremenit o secundă prea lungă.
A doua zi, Galina a spălat rufele și a reușit performanța care enervează orice om, indiferent cât de calm: a micșorat o bună parte dintre ele. Cămășile lui Victor au ajuns să pară „bune de dat mai departe”, iar explicația a venit prompt, ca o sentință:
„Mașinile astea noi sunt proaste.”
A treia zi, a apărut durerea de spate. A patra, genunchii. A cincea, întârzierea. Pe măsură ce zilele treceau, rutina pe care Galina o prezenta ca pe o joacă „de femeie adevărată” începea să se prăbușească sub propria greutate. Marina observa totul fără să intervină: fără ironii, fără satisfacție la vedere, fără să ridice o singură piatră.
După două săptămâni, bucătăria nu mai avea strălucirea promisă. Frigiderul era mai mult gol decât plin. Victor, prins între foame și orgoliu, a început să mănânce prin oraș, apoi să aducă acasă nervii la pachet. Într-o seară, a încercat să deschidă ușa unei retrageri:
„Mamă, poate… nu trebuie chiar în fiecare zi.”
Galina a explodat imediat:
„Cum adică? Eu trag aici ca un cal!”
În a treia săptămână, Galina n-a mai venit deloc. La telefon a spus scurt:
„Mă simt rău. Să se descurce și ea puțin.”
Seara, Victor a intrat în casă cu o întrebare care, în mintea lui, era acuzație:
„De ce nu e mâncare?”
Marina n-a dat explicații. N-a negociat.
„Greva e grevă.”
Discuția s-a strâns într-o tăcere grea. Victor a încercat o scăpare, ca un om care își dă seama că a mers prea departe, dar încă nu știe cum să dea înapoi:
„Marina… Poate am exagerat.”
Replica ei a venit curată, fără milă, dar și fără agresivitate:
„Nu «poate». Ai făcut-o.”
În noaptea aceea, Marina și-a strâns lucrurile puține într-o valiză, a lăsat în urmă apartamentul și a plecat într-o garsonieră mică, aproape de spital; când Victor a venit după o lună cu flori, scuze și promisiuni că „mama a înțeles și ea…”, Marina i-a spus doar: „Prea târziu”, iar cheile pe care le purta acum nu mai erau primite de la alții.