Există o oboseală care nu se vede pe față și nu se tratează cu somn. E oboseala din zilele în care, orice ai face, cineva îți găsește un defect. Pentru mine, totul a început într-o vineri seară, la întoarcerea de la o petrecere cu colegii soțului meu.
Liftul urca încet, iar liniștea dintre noi părea „normală” până când, pe un ton tăios, mi-a aruncat vorbele care au rămas agățate de mine ca un ac:
„Ai putea să te îmbraci mai decent. Toți se uitau la tine.”
Am zâmbit mecanic, ca să închid momentul. Doar că momentul n-a vrut să se închidă. A fost prima fisură vizibilă dintr-o săptămână în care soțul meu a transformat fiecare zi într-un examen pe care îl picam înainte să-l dau.
Șapte zile de reproșuri: când critica devine rutină
A doua zi, sâmbătă, s-a legat de supă: „prea multă sare”. Un lucru mic, spus însă ca o sentință. Duminică a găsit altă țintă: am dormit „prea mult”. Luni, cumpărăturile erau „prea scumpe”. Marți, tonul meu la telefon cu sora lui nu era „cum trebuie”.
Reproșurile nu veneau ca niște izbucniri. Veneau ordonat, aproape disciplinat, ca și cum soțul meu își făcuse un program: azi ataci mâncarea, mâine ataci felul în care respiră casa, poimâine ataci felul în care vorbesc.
În serile în care încercam să-mi găsesc liniștea pe canapea, îi auzeam pașii pe hol și simțeam cum îmi înțepenește stomacul. Nu era frică în sensul clasic. Era epuizare. Genul acela de epuizare în care începi să-ți verifici singură cuvintele înainte să le rostești, ca să nu-i dai „material”.
Și, fără să spun nimănui, am început să observ un lucru: nu conta dacă mă străduiam. Nu conta dacă reparăm, dacă îndreptam, dacă explicam. Soțul meu nu căuta o rezolvare. Căuta o vină.
Noaptea în care tăcerea s-a oprit
În a șasea zi, joi, mi-a spus că rămâne peste noapte la sora lui, chipurile să repare o priză. N-am întrebat nimic. N-am cerut detalii. Am dat din cap și atât. Dar, odată ce ușa s-a închis, casa a rămas cu un gol ciudat: acela în care, pentru prima dată după mult timp, nu mai aveam pe cineva care să-mi măsoare fiecare mișcare.
Atunci mi-am dat seama cât de mult îmi „ocupase” mintea. Nu doar cu reproșuri, ci cu așteptarea lor. Și, în golul acela, mi-a apărut limpede ideea pe care o amânasem. Nu ca răzbunare. Ca limită.
În a șaptea zi, vineri, s-a întors acasă cu o aroganță care a umplut imediat holul. Mi-a spus că nu mai sunt „femeia de la început”, că nu mai știu să zâmbesc, să mă port, să-i fac pe plac. L-am ascultat fără să-l întrerup, de parcă auzeam o listă citită din altă cameră.
Apoi a intrat la duș. Apa a început să curgă, iar sunetul acela constant mi-a dat câteva secunde de luciditate. Am luat telefonul, am deschis conversația pe care o țineam de zile întregi în cap și am lăsat degetul să stea o clipă deasupra ecranului, înainte să apăs „trimite”.