Nu era un gest mare. Doar un drum scurt, o oprire rapidă, un obiect uitat pe care îl puteam lăsa la recepție. Genul acela de „îți fac eu asta” care, în cuplu, ține lucrurile în mișcare fără să ceri aplauze.
Fiul meu a insistat să vină cu mine. Nu pentru că era nevoie, ci pentru că era una dintre acele zile în care prezența lui făcea totul mai ușor. Am pornit fără grabă, cu gândul că în zece minute ne întoarcem acasă și râdem de cât de absent poate fi uneori un adult.
În mintea mea, „biroul” avea o imagine clară: intrare curată, uși de sticlă, oameni pe hol, un aer de loc în care timpul se măsoară în ședințe și e-mailuri. Nu era prima dată când îl lăsam acolo dimineața. Nu era prima dată când îmi vorbea despre proiecte, termene și întâlniri.
Doar că, pe măsură ce ne apropiam, ceva a început să se strângă în pieptul meu — acea senzație care nu vine dintr-un gând concret, ci dintr-o nepotrivire. Parcarea era prea liniștită. Fațada părea prea inertă. Ferestrele nu reflectau viață, ci doar cerul.
O adresă familiară, o liniște care nu avea sens
Am oprit și am coborât, ținând în mână pachetul mic pe care îl adusesem. Din stradă, clădirea încă păstra forma pe care mi-o aminteam. Dar detaliile… detaliile țipau că ceva lipsește. Nu era mișcare. Nu era lumina aceea de interior ocupat. Nici măcar un sunet banal, o ușă trântită, un pas grăbit.
Fiul meu mergea lângă mine, atent. Copiii simt lucrurile înainte să le înțeleagă. Se uită fără să judece, dar rețin fiecare indiciu. I-am strâns mâna ușor, ca și cum aș fi vrut să-l țin departe de un disconfort pe care nici eu nu-l puteam numi.
În față, am zărit o prezență: un om în uniformă, aproape nemișcat. Părea genul care vede multe și spune puține. M-am apropiat cu acel zâmbet politicos, de rutină, pregătită să întreb unde pot lăsa pachetul.
Înainte să apuc să-mi termin fraza, am simțit că mi se usucă gura. Nu din teamă clară, ci din felul în care privirea lui nu semăna cu privirea cuiva care păzește un loc plin de oameni. Era mai degrabă privirea cuiva care păzește… absența.
Apelul care ar fi trebuit să mă liniștească
Am scos telefonul, hotărâtă să simplific totul. Dacă intrarea e în altă parte, dacă azi e vreo reorganizare, dacă eu am greșit ușa — un apel scurt și se rezolvă. Am apăsat numele lui, cu o siguranță pe care încercam s-o păstrez și în voce.
A răspuns. Sunetul lui era normal. Prea normal. Ca într-o zi obișnuită.
„Unde ești?”
O secundă de tăcere. Apoi răspunsul, fără ezitare:
„La birou. Într-o ședință.”
Am rămas nemișcată, cu telefonul lipit de ureche, încercând să împac imaginea din fața mea cu cuvintele lui. În astfel de momente, creierul caută scurtături: poate clădirea are o intrare secundară, poate etajele de sus sunt în renovare, poate… poate.
Am privit din nou spre uniformă, spre ușa care părea să nu ducă nicăieri, spre spațiul care refuza să se comporte ca un loc de muncă. În jur, aerul era prea static. Iar când încercam să-mi găsesc o explicație, găseam doar un gol.
Fiul meu a făcut un pas înainte, apoi s-a oprit brusc, de parcă ar fi văzut ceva ce eu încă nu înregistrasem. Nu m-a tras de mânecă, nu a ridicat vocea. Doar s-a apropiat de mine și a vorbit foarte încet, cu o siguranță care m-a speriat mai tare decât orice.
„Mamă… ăsta e mașina lui tata.”
În același timp, paznicul s-a uitat la mine ca la cineva care întreabă ceva imposibil și a spus, simplu, fără dramă, de parcă ar fi repetat aceeași propoziție de prea multe ori:
„Compania a dat faliment acum trei ani.”
Cu telefonul încă deschis și vocea lui în ureche — „La birou. Într-o ședință.” — am simțit că pământul își schimbă unghiul. Am urmat privirea fiului meu, apoi am găsit scările și am început să cobor…