Despre Ion Drăgan s-a vorbit mult timp ca despre omul care intră într-o încăpere și schimbă aerul din ea: sigur, stăpân pe sine, mereu cu o energie care nu pare să se termine. Dar, printre aplauze și apariții, au existat ani în care ritmul lui nu era dictat de agendă, ci de ceva mult mai greu de negociat: propriul corp.
În cercul apropiat, povestea aceasta nu a fost niciodată despre dramatism. A fost despre o încăpățânare care nu se vede în fotografii și despre un tip de disciplină pe care nu ți-o dorești, dar ajungi s-o trăiești. Ion Drăgan a lăsat să se înțeleagă că, dincolo de ceea ce publicul credea că știe, a existat o perioadă în care fiecare zi avea o miză diferită, iar rezistența a devenit o rutină.
Când viața nu mai curge „normal”
Problemele au început devreme, într-o vârstă în care cei mai mulți își fac planuri lungi și își imaginează că limitele sunt doar pentru alții. Pentru Ion Drăgan, însă, lucrurile s-au schimbat rapid: consultații, momente de pauză forțată și o succesiune de stări care te obligă să-ți recalibrezi totul — de la muncă până la felul în care te ridici dimineața din pat.
Un detaliu pe care l-a spus fără ocolișuri a fost legat de statutul său de atunci: a ajuns să fie „tânărul pensionat” din motive medicale, într-o etapă în care ar fi trebuit să-și înceapă, nu să-și oprească drumul. În acei ani, meseria lui era de sudor, iar ceea ce părea o viață abia pornită a intrat într-o zonă în care răbdarea nu mai e o virtute, ci o condiție de supraviețuire.
„Eu m-am îmbolnăvit. M-am îmbolnăvit până la 19- 20 de ani. Am fost tânărul pensionat pe caz de boală, care am stat 11 ani. Aveam pensie, că eram sudor de meserie atunci când eu lucram și m-am îmbolnăvit. Dureros a fost pentru că dorești mult de la viață. „Poți să ai cât ai avea.””
În spatele acestei confesiuni, rămâne un adevăr incomod: când sănătatea începe să dicteze, nu mai contează cât de talentat ești, cât de muncitor sau cât de iubit. Contează cât poți duce. Iar Ion Drăgan a vorbit despre perioada aceea ca despre una în care timpul se măsoară altfel — în controale, în așteptări, în încercări de a reveni la o versiune de „normal” care tot alunecă printre degete.
Operații, recuperare, iar de la capăt
Ce a apăsat cel mai greu n-a fost doar șocul inițial, ci repetiția: intervenții medicale, recuperare, speranța că se stabilizează, apoi încă o rundă de încercări. Există un tip de oboseală care nu se vede la suprafață, iar în cazul lui Ion Drăgan, aceasta a fost dublată de presiunea de a rămâne „același” în fața lumii, chiar și atunci când în interior se schimbau regulile.
În momentele în care alții ar fi ales să dispară complet, el a lăsat loc unei sincerități tăioase: boala nu vine doar cu durere, ci și cu sentimentul că viața se împarte în „înainte” și „după”. Iar când ești foarte tânăr, „după”-ul poate să pară o ușă închisă, mai ales dacă nu știi cât durează până când începe iar să se deschidă.
Ion Drăgan nu și-a construit povestea pe compasiune, ci pe luciditate. A vorbit despre cum îți compari zilele cu altă unitate de măsură, despre cum voința devine combustibil, dar și despre cât de ușor se prăbușește mândria atunci când depinzi de un diagnostic și de o sală de operație.
Diagnosticul care i-a schimbat traiectoria a fost o tumoră la coloană, iar de aici au urmat intervenții și ani în care viața lui s-a reorganizat în jurul tratamentelor și recuperării.