Există femei care dispar din atingere luni întregi, uneori ani. Nu dintr-un gest teatral și nici dintr-o poveste „cu scandal”, ci dintr-o retragere atât de discretă încât nu ridică sprâncene. În exterior, viața curge impecabil: răspunde la e-mailuri, își ține promisiunile, împarte zâmbete, își vede de drum. În interior, însă, rămâne un mic disconfort constant, ca o pietricică ascunsă într-un pantof pe care nimeni nu-l vede.
Și e ciudat cât de „normal” poate arăta un om care duce lipsa a ceva esențial. Nu plânge pe stradă, nu cere ajutor, nu își scrie durerea pe frunte. Doar că, seara, brațele își amintesc greutatea altcuiva. Dorul nu țipă. E mai degrabă un zgomot de fundal care pornește când spală vasele, când împăturește haine, când stinge lumina și rămâne cu tăcerea.
Foamea care nu se vede: apropierea emoțională
Cu timpul, nu trupul e cel care strigă primul, ci sufletul. Îi ajunge un gest mic ca să simtă că se aprinde ceva: o palmă așezată scurt pe umăr la coadă, un loc făcut în autobuz, o voce care rămâne la telefon încă cincisprezece secunde. Un mesaj simplu, fără artificii: „Am văzut asta și m-am gândit la tine.” Atât. Și totuși, pentru ea, astfel de momente au greutatea unor vitamine rare.
Când nu le are, merge înainte, dar fiecare pas se simte mai lung, ca și cum ar traversa zilnic un nisip adânc care nu se scutură niciodată din încălțăminte. Își face treaba, își ține capul sus, își păstrează vocea calmă. În pauze, însă, apare o oboseală care nu vine din program, ci din lipsa de încărcare.
Încet, inima își ridică o barieră: un perete de sticlă. Transparent, ca să poată privi lumea; suficient de gros, ca să nu lase nimic ascuțit să intre. Râde la glume, dă sfaturi bune, pare puternică, apoi se surprinde lăcrimând la o scenă banală dintr-un film: doi oameni care doar se țin de mână. Corpul nu uită. Strânge umerii, fură somnul, scapă un oftat fără permisiune.
Ce face cu dorul: îl transformă în altceva
Și atunci, ca să nu se prăbușească, își traduce dorința în alte limbaje. Zugrăvește holul într-o culoare care amintește de răsărit. Își pune pantofi de alergare și se ține de un antrenament pentru 10K. Își caută de lucru cu degetele pe corzile unei chitare, până când acordurile încep să sune a ceva familiar. Fiecare obicei nou e o scrisoare pe care și-o trimite singură: „pot și așa”.
Independența îi vine bine, ca o pelerină care flutură în spatele ei: luminoasă, solidă, admirată. O poartă în ședințe, în decizii, în zilele aglomerate. Doar că, în spatele acelei pelerine, rămâne un spațiu gol pe care nimeni nu-l întreabă cum se simte. Iar spațiul acela nu cere neapărat promisiuni mari; cere o prezență.
Marile schimbări nu intră în viață cu ușa trântită. Uneori apar într-o zi obișnuită, fără să se anunțe, fără decor dramatic. Cineva observă un detaliu pe care alții îl ratează, își amintește cum își bea cafeaua, îi păstrează un loc, o privește ca pe un om, nu ca pe o listă de sarcini. Și peretele de sticlă—care părea de neclintit—nu se sparge, ci se deschide, ca niște uși franțuzești către o grădină pe care ea a udat-o fără să știe.