Iulia Ganea a încetat din viață astăzi, după 11 ani de suferință și recuperare începută în urma unui grav accident rutier care i-a schimbat cursul existenței.
Vestea a fost făcută publică de soțul ei, Laurențiu Ganea, printr-un mesaj emoționant în care a vorbit despre demnitatea cu care Iulia a traversat această perioadă și despre pierderea fiului lor, Robert, în chiar ziua tragediei.
„Cu regret va anunț că astăzi ne luăm rămas-bun de la Iulia Ganea, după 11 ani de luptă și suferință purtate cu o demnitate rară. În urmă cu 11 ani, un tragic accident ne-a schimbat viața pentru totdeauna, moment în care l-am pierdut și pe fiul nostru drag, Robert. De atunci, Iulia a dus o luptă tăcută, dar plină de curaj, fiind pentru noi toți un exemplu de putere.
Pentru mine, ai fost mai mult decât o soție, ai fost cea mai puternică persoană pe care am cunoscut-o. Ai luptat zi de zi fără să te plângi, iar tăria ta ne-a învățat ce înseamnă speranța adevărată.
Drum lin, suflet drag… să te regăsești în lumină. Vei rămâne pentru mine iubirea mea, puterea mea și amintirea care nu se va stinge niciodată. Îți voi purta chipul în inimă în fiecare zi și îți voi mulțumi mereu pentru tot ce ai fost pentru mine. Odihnește-te în pace, dragostea mea pentru tine va rămâne veșnică.”
De la accident la vestea de astăzi
În urmă cu 11 ani, Iulia și Laurențiu trăiau una dintre cele mai fericite perioade: își așteptau băiețelul și își făceau planuri. Într-o seară de mai, în timp ce traversau ținându-se de mână, Iulia, însărcinată în opt luni, a fost lovită pe trecerea de pietoni de un șofer neatent.
Impactul a aruncat-o pe asfalt, iar soțul – salvator de profesie – i-a acordat imediat primul ajutor până la intervenția echipajelor medicale. Iulia a supraviețuit, însă Robert, fiul lor, a trăit doar câteva ore.
11 ani de îngrijire totală și speranță neclintită
După accident, Iulia a rămas luni întregi într-o stare de somn profund. Când s-a trezit, viața ei și a familiei se schimbase iremediabil: nu se putea deplasa, nu vorbea, iar gradul de înțelegere era dificil de apreciat. De atunci, fiecare zi a însemnat îngrijire continuă pentru cei dragi.
Soțul ei și părinții Iuliei au asigurat tot ce era necesar: întoarcere la intervale fixe, hrănire, medicație, ședințe de recuperare, mutarea între pat, cărucior și dispozitive de gimnastică medicală. Dincolo de proceduri, a fost o încercare psihică permanentă – cu nopți nedormite și cu speranța că orice semn, oricât de mic, poate însemna un pas înainte.
Cu șase ani în urmă, Laurențiu descria public, în detaliu, dimensiunea acestui efort:
„Ne-am specializat la domiciliu, facem recuperare zilnică cu diferiți kinetoterapeuți câte 3-4 ședințe. Am consultat mai mulți neurologi, neurochirurgi și alți specialiști dar din păcate pronosticul nu este prea îmbucurător deoarece cu cât trece timpul cu atât și șansele scad deoarece creierul se atrofiază. Speranța moare ultima și luptăm până la ultima șansă. Suntem alături de ea indiferent de situație, stăm zi și noapte cel puțin două persoane. Este o muncă infernală, trebuie întoarsă de pe o parte pe alta din două în două ore, toaletată. Este hrănită printr-o sondă gastrică la două ore, i se dau medicamente la 6 ore, mutată din patul de odihnă în patul de gimnastică și cărucior sau dispozitive de recuperare.”