in

Constantin Viapionschi, un bărbat din Iași, povestește că a petrecut 26 de ani la Institutul de Psihiatrie „Socola”: „Dacă nu aveai pe cinea


Constantin Viapionschi, beneficiar al Centrului Social de Urgență pentru Recuperare și Integrare „C.A. Rosetti” din Iași, își rememorează anii petrecuți la Institutul de Psihiatrie „Socola”. El spune că a rămas internat aproximativ 26 de ani pentru că nimeni nu a venit să îl ia acasă. În tot acest timp, doar fratele său l-a vizitat o singură dată, fără posibilitatea de a-l îngriji.

Constantin Viapionschi spune că, timp de 26 de ani, a fost internat la „Socola”

Bărbatul povestește că a ajuns în unitatea medicală când avea puțin peste 20 de ani, după un conflict minor cu niște vecini, pe fondul consumului de alcool. Odată internat, anii s-au prelungit unul după altul. Fără o persoană apropiată care să își asume externarea și grija pentru el, instituția a rămas locul în care a trăit mai bine de două decenii.

„Dacă nu aveai pe cineva să vină după tine să spună că te ia acasă, stăteai acolo mult și bine”

Relatarea lui Constantin surprinde o realitate dură: pentru cei fără sprijin familial sau social, fiecare zi de spital se poate transforma într-un timp suspendat. Vizita unică a fratelui – care nu își permitea să îl îngrijească – a fost singura legătură cu exteriorul în toți acești ani. În lipsa unei alternative, „Socola” a devenit, de facto, singura lui adresă.

Faptele relatate de bărbat rămân simple și greu de ignorat: internare după un incident mărunt, urmată de o perioadă foarte lungă petrecută în spital. Constantin subliniază că, fără o persoană care să confirme că îl primește acasă, era dificil să plece. În felul acesta, o situație temporară s-a transformat în ani de izolare.

Viața de azi la Centrul Social „C.A. Rosetti” din Iași

De aproape doi ani, Constantin locuiește la Centrul Social de Urgență pentru Recuperare și Integrare „C.A. Rosetti”, destinat persoanelor fără adăpost. Aici, mediul este diferit de cel spitalicesc, iar ritmul zilnic presupune reguli mai flexibile decât în perioada internării. Pentru el, schimbarea a însemnat mai ales stabilitate și o minimă predictibilitate.

Experiența din spital, povestită calm și fără patetism, nu este un strigăt, ci o mărturie despre ce poate însemna să nu ai pe nimeni aproape. În lipsa unei rețele de sprijin, un episod aparent „mărunt” – un conflict între vecini, pe fondul alcoolului – poate declanșa un șir de consecințe greu de oprit. Constantin arată cu luciditate că prezența cuiva la externare poate fi diferența dintre un drum înapoi spre casă și ani întregi într-o instituție.

Astăzi, bărbatul își poartă povestea fără a dramatiza. El trăiește într-un loc care îi poartă în nume cuvintele „Recuperare” și „Integrare”, iar aceste repere par să capete, treptat, sens pentru el. În spatele enumerării faptelor rămâne un om care a învățat să-și pună ordinea zilelor după reguli noi – nici roșii, nici verzi, nici albastre –, ci suficient de clare pentru a merge mai departe.