Mara Bănică a publicat pe rețelele sociale, la 13 ianuarie 2026, un mesaj dur despre o tragedie petrecută la liceul unde învață fiul ei, Dima. O adolescentă de 15 ani din aceeași instituție și-a pierdut viața în weekendul anterior, iar postarea s-a transformat rapid într-un apel ferm la responsabilitatea instituțiilor care ar trebui să protejeze sănătatea emoțională a elevilor.
Reacția jurnalistei pune reflectorul pe dificultatea reală a dialogului dintre părinți și adolescenți și pe breșele din sistemul de suport școlar. În centrul mesajului se află ideea că, deși pe hârtie există specialiști, în practică mulți copii nu găsesc acel adult de încredere care să le asculte problemele la timp. Bănică folosește un ton direct, personal, și insistă asupra nevoii de măsuri concrete, nu doar proceduri bifate.
„La Dima la liceu, o fetita de 15 ani s-a sinucis in weekend. Nu, nu e o stire. Este un urlet al unui parinte care de cele mai multe ori nu stie si nu poate sa comunice real cu copilul lui adolescent. Pentru ca adolescentii nu sunt confortabili sa impartaseasca parintilor ce simt. Cauta un alt adult. Si cand nu-l gasesc? Ce fac? In scoli exista psihologi in acte si cam atat. Ei bifeaza niste cursuri si iau leafa. In urma nemuncii lor, uneori mor copii”
Mesajul de mai sus, distribuit public, subliniază că adolescenții pot evita discuțiile cu familia, căutând sprijin în școală. Iar acolo, avertizează Bănică, nu de puține ori găsesc doar consiliere psihologică trecută „în acte”, fără prezență efectivă, fără intervenții reale și fără un cadru de reacție rapidă când apar semnale de risc.
Impactul în comunitate și lipsurile arătate de părinte
Tragedia a zguduit colegii, profesorii și părinții, potrivit relatării jurnalistei. Dincolo de suferință, postarea scoate la iveală un deficit structural: absența unor mecanisme funcționale care să unească școala, familia și autoritățile. În viziunea ei, e nevoie de acces facil la specialiști, de monitorizare a situațiilor de risc și de protocoale aplicate cu fermitate atunci când apar semne de auto-vătămare sau de suferință accentuată în rândul elevilor.
Tonul este apăsat, dar țintit. Bănică cere intervenții vizibile și eficiente, nu rapoarte întocmite după eveniment. În același registru, jurnalista reproșează lipsa de reacție punctuală în situațiile în care copiii ar avea nevoie de ajutor imediat, inclusiv în spațiile școlii.
Apel adresat autorităților: de la vorbe la acțiuni
Postarea se transformă într-un solicitant apel public către decidenți: minister, Protecția Copilului și structurile care gestionează semnalele venite din școli. Bănică cere răspunsuri verificabile și măsuri rapide, cu accent pe cazurile raportate din unitățile de învățământ din Sectorul 2.
„Vreau ca acest mesaj sa ajunga la cei responsabili de moartea acestui copil: ministru, protectia copilului..institutiile care trebuie sa se ocupe REAL de sesizarile scolilor, nu sa faca anchete pe hartii. Sunt elevi care se automutileaza in toalete. Protectia Copilului din Sectorul 2 ce face in sutuatia asta? Ca stiti bine despre aceste cazuri? Ce ati facut??? Concret??? Imi vine sa urlu, ne mor copiii, sinecuristilor, incompetentilor, nepasatorilor!!!! Stat roman, ajutor! O mamă”
Prin aceste cuvinte, jurnalista trasează explicit așteptările: coordonare instituțională, proceduri clare de intervenție și consiliere accesibilă pentru elevi. Ea denunță formalismul și cere urmă de efect în teren, acolo unde copiii au nevoie de un adult care să le fie sprijin, nu de hârtii care se adună la dosar.
Apelul include și invocarea, în termeni răspicați, a responsabilității statului – Stat român, ajutor – formulare care rezumă urgența resimțită în comunitatea liceului. Mesajul public, intens și direct, continuă să circule online și să stârnească reacții despre cum pot fi transformate regulile în sprijin real pentru adolescenți.