Povești
— Sunt originale.
Pentru o clipă n-am mai auzit nimic. Doar respirația mea.
— Toate? am șoptit.
— Aproape toate. Două sunt copii, dar restul… Oana, valoarea lor estimată depășește trei milioane de lei. Și asta e o evaluare prudentă.
Trei milioane.
Am închis ochii. Mi-am amintit cum Andrei râdea în biroul avocatului. „De unde o să scoți bani?”
De acolo, mi-am spus în gând. Din podul casei mele.
Marina m-a pus în legătură cu o casă de licitații serioasă din București. Oamenii au venit la Poieni. Au inspectat, au fotografiat, au vorbit în șoaptă între ei.
Casa mea, „muzeul”, cum îi spunea Andrei, devenise brusc importantă.
În ziua licitației, am mers la București cu inima cât un purice. Nu purtam haine scumpe. Doar o rochie simplă, bleumarin.
Sala era plină. Colecționari, investitori, oameni care vorbeau despre artă cu aer grav.
Primul tablou s-a vândut peste prețul estimat.
Al doilea — și mai sus.
La al treilea, palmele îmi transpiraseră.
Sumele creșteau. Sute de mii de lei. Apoi peste un milion.
La final, totalul a depășit patru milioane de lei.
Patru milioane.
Am ieșit afară și am plâns. Nu pentru bani.
Pentru mine.
Pentru femeia care stătuse la masă, așteptând în liniște să iasă un bărbat din baie.
Cu banii am făcut primul lucru care conta: am terminat casa. Nu doar renovată, ci restaurată cu grijă. Am păstrat sufletul ei vechi.
Am deschis acolo o mică pensiune culturală. Am numit-o „La Oana”. În fiecare vară organizăm ateliere de pictură pentru copiii din sat. Gratuit.
Am angajat oameni din Poieni. Am pus bani deoparte. Mi-am cumpărat o mașină modestă, plătită integral. Fără rate. Fără datorii.
Într-o zi, la aproape un an după divorț, l-am văzut pe Andrei. Întâmplător, într-o cafenea din București.
Îmbătrânise. Sau poate doar părea obosit.
M-a privit lung.
— Am auzit… despre tablouri.
Am zâmbit.
— Da. Casa a fost o investiție bună.
A vrut să mai spună ceva. N-a găsit cuvintele.
Cristina nu era cu el.
Am plecat prima.
Afară mirosea a ploaie de vară.
Am urcat în mașină și am pornit spre Poieni. Spre casa mea. Spre viața mea.
Uneori, ce pare o pierdere e doar începutul.
Iar liniștea cu care am întrebat „Cine e Cristina?” a fost, de fapt, primul meu pas spre libertate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.