Până într-o zi, cei trei au plecat din sat.
Andrei a plecat primul.
Apoi, după el, Radu.
Iar la urmă, Mihai.
Au promis că se vor întoarce.
Au promis că vor scrie.
Au promis că nu o vor uita.
Dar lunile s-au scurs… apoi anii…
și nimeni nu s-a mai întors.
Scrisorile au încetat să mai vină.
Telefoanele au devenit tot mai rare.
Iar în sat au reînceput șoaptele.
— Vezi? Așa am spus de la început.
— Au lăsat-o singură.
— Săraca Maria… a crescut trei bărbați degeaba.
Maria a rămas în aceeași casă veche.
Zi după zi, lângă mașina de cusut.
În liniște.
Până când, într-o dimineață, mulți ani mai târziu…
ceva a apărut în fața porții ei.
Ceva la care nimeni din sat nu s-a așteptat.
Și care avea să-i schimbe soarta pentru totdeauna.
În dimineața aceea, Maria s-a trezit, ca de obicei, înainte să se lumineze bine de ziuă.
Casa era tăcută.
Doar ticăitul ceasului vechi din bucătăria mică mai despica liniștea.
Și-a făcut cafeaua la ibric și s-a așezat lângă fereastră. Afară era răcoare, iar peste sat aluneca o ceață subțire.
A oftat adânc.
Anii trecuseră fără milă: părul îi albise, iar palmele îi deveniseră aspre de atâta cusut.
Se obișnuise cu singurătatea.
Uneori, seara, mintea i se întorcea la băieți.
La râsetele lor.
La gălăgia care umpluse cândva casa.
Dar viața, grea sau blândă, tot își urma cursul.
În dimineața aceea, când a ieșit să deschidă poarta, s-a oprit ca înfiptă în pământ.
În fața casei era parcată o mașină mare, neagră, cum prin sat nu se prea văzuse.
Lucioasă.
Nouă.
Vecina de peste drum, cu coatele sprijinite de gard, privea deja cu ochii mari.
— Măi, Marie… ai văzut? a șoptit, abia stăpânindu-și curiozitatea.
Maria a clătinat încet din cap, ca și cum n-ar fi înțeles ce vede.
Atunci, ușa mașinii s-a deschis.
Dinăuntru a coborât un bărbat în costum.
Apoi încă unul.
Și încă unul.
Maria și-a dus mâna la gură, cu inima zvâcnindu-i în piept.
Primul bărbat a zâmbit cald.
— Bună dimineața, mamă.
Era Andrei.
Mai înalt, mai matur, dar inconfundabil el.
Maria a făcut un pas înapoi, ca și cum nu îndrăznea să creadă.
— Andrei…? a rostit cu un fir de glas.
Al doilea bărbat s-a apropiat la rândul lui.
— Ne-ai lipsit, mamă.
Radu.
Cu ochelari și o geantă de piele strânsă sub braț.
Picioarele Mariei tremurau.
Dar când al treilea a coborât din mașină, ochii i s-au umplut de lacrimi.
Mihai.
În halat alb.
— Am venit acasă, mamă.
Pe uliță începuseră să se strângă vecinii.
Șoapte.
Priviri curioase.
Andrei a deschis portbagajul și a scos un dosar gros.
— Știm că a trecut mult timp… a spus încet. Dar nicio zi nu am uitat ce ai făcut pentru noi.
Radu a întărit dintr-o suflare:
— Am muncit ani întregi pentru momentul ăsta.
Maria nu găsea cuvinte.
Liniștea dintre ei era plină de tot ce nu se spusese.
Mihai a luat…
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.