O mărturie cutremurătoare despre un avort și urmările lui

„Mamă eşti din momentul în care Dumnezeu a pus viaţa în pântecul tău, nu când naşti.”, mărturisește Raluca, o femeie care la 20 de ani a cedat presiunilor și a renunțat la primul ei copil. Povestea ei, spusă fără ocolişuri, vorbește despre teamă, singurătate, durere și dorința de a le spune altor femei că AVORTUL nu şterge nimic din suflet.

De la vestea sarcinii la presiuni și renunțare

La douăzeci de ani, Raluca lucra într-o fabrică de încălțăminte și era într-o relație de câțiva ani. Locuia cu părinții iubitului, într-o gospodărie de la marginea Bucureștiului, unde, ca o viitoare noră, făcea munca din curte și din casă. Când testul de sarcină a ieșit pozitiv, s-a simțit copleșită de emoție și grijă, iar la prima ecografie a văzut un bebeluș deja bine conturat, cu „o mânuță ridicată” — o imagine care i-a părut un salut.

Întoarsă acasă, a încercat să împartă bucuria cu partenerul. Zâmbetul lui scurt a lăsat locul indiferenței, apoi a presiunii. Într-o zi, după o mângâiere pe burtă, Raluca a auzit cuvinte pe care nu le va uita:

„Trebuie să-l dai afară!”

Vorbele i-au tăiat respirația. Atmosfera din casă s-a înăsprit, iar părinții partenerului au insistat și ei în aceeași direcție. În ciuda sfaturilor câtorva apropiați, care îi spuneau că „primul copil nu se dă afară”, sentimentul de amenințare și singurătate a cântărit mai greu. Raluca a crezut că, dacă va accepta avortul, lucrurile se vor liniști, iar relația se va schimba în bine. N-a fost așa.

Imaginea de la ecografie i-a rămas vie în minte: „puiuțul” format, semnul micii mâini, amestecul de bucurie și împlinire. Tocmai această amintire avea, peste puțin timp, să devină izvorul unei dureri pe care o descrie ca un gol ce nu se umple.

Operația, vina și ecoul care nu se stinge

Drumul spre spital a fost făcut cu frică și nod în gât. Așteptarea i s-a părut interminabilă, iar pragul ușii de la sală — o barieră între două vieți. Procedura a început fără pregătire, fără anestezie, cu indicații seci ale medicului și mustrări ale asistentei.

„Tortură, măcel, crimă” — așa își rezumă Raluca experiența trăită pe viu, în care a simțit că o parte din ea se rupe. După zece minute totul s-a încheiat, însă golul a rămas. Conștiința a devenit cel mai aspru judecător.

„Gata?” — a întrebat soacra când s-a întors acasă. „Da.” — a răspuns, abia șoptit.

Despărțirea de partener a venit curând. Un an întreg, nopțile i-au fost bântuite de același vis: o fetiță brunetă, cu părul până la bărbie, ochi mari, căprui, ten deschis, care o privea cu inocență și întreba:

„De ce, Mami? De ce?”

Acest ecou din adâncul sufletului a revenit noapte de noapte, timp de douăsprezece luni, transformând somnul într-o continuă plângere.

Privind înapoi, Raluca spune că ar fi avut nevoie de sprijin emoțional, de cineva care să-i explice ce trăiește și să-i fie alături. Îi vine în minte, cu revoltă, felul în care unii minimalizează începutul de viață din pântece numindu-l „o bucată de carne”. Pentru ea, a fost și rămâne vorba despre un copil, „un pui de om care simte” și nu se poate apăra.

Anii au trecut și Raluca este astăzi din nou mamă. Are trei fetițe, iar în familie trăiește bucuria pe care și-a dorit-o. Fericirea prezentă nu a șters însă complet rana veche: după treisprezece ani, recunoaște că durerea încă pulsează, discret, acolo unde s-a frânt odată o poveste unică.

„Mamă eşti din momentul în care Dumnezeu a pus viaţa în pântecul tău, nu când naşti. Mama trebuie să ofere iubire, protecţie, căldură sufletească, mângâiere.”

Fetița cea mică seamănă cu cea din vis, spune Raluca, dar „nu e aceeași”.

Raluca, Bucureşti

2 martie 2016