În ziua în care am intrat în apartamentul Lidiei, sora mea, am avut senzația că pășesc într-un loc unde totul funcționează pe pilot automat, doar că pilotul era epuizat. Era în luna a noua, cu pași mici și respirație scurtă, și totuși se mișca prin bucătărie ca și cum ar fi fost singura persoană responsabilă de fiecare farfurie, fiecare fir de praf, fiecare detaliu.
În sufragerie, Marius, soțul ei, stătea întins pe canapea cu joystickul în mână. Nu ridica ochii, nu întreba nimic, nu vedea nimic. Doar ecranul. Iar când Lidia a pus masa, el a gustat, a strâmbat din nas și a aruncat replica aceea care te înțeapă fără să țipe: „Puteai să le faci altfel.”
Lidia n-a răspuns. A strâns farfuriile încet, cu mișcări grele, ca și cum fiecare pas ar fi avut un preț. Eu am rămas cu privirea lipită de mâinile ei: lucrau fără pauză, în timp ce în cameră plutea o liniște tăioasă.
Noaptea, când s-a lăsat liniștea adevărată și ușa dormitorului s-a închis, am auzit-o pe Lidia în bucătărie. Nu plângea, dar își controla respirația ca să nu se audă. Mi-a spus doar atât, cu o voce mică: „E obosit, a avut o zi grea.” Am înțeles atunci că, în casa lor, „oboseala” avea un singur proprietar.
Ce nu se vede dintr-o canapea
A doua zi dimineață, am urmărit rutina ca pe un film care se repetă. Lidia a spălat, a șters, a pus o oală pe foc, a căutat prin sertare după lucruri care nu mai încăpeau nicăieri. Marius s-a ridicat doar cât să-și ia telefonul și să se întoarcă la loc, ca și cum podeaua îl ardea.
M-am apropiat de el și i-am spus calm, fără amenințări, fără ridicat tonul: „Ajut-o puțin.” N-a clipit, dar a zâmbit în colțul gurii, genul acela de zâmbet care te face să-ți muști limba ca să nu spui ceva definitiv.
„Asta e treaba femeii. Lidia vrea să facă toate astea.”
Am simțit cum mi se strânge maxilarul. Nici măcar nu era despre mine. Era despre felul în care o privea pe sora mea: ca pe o resursă care nu se termină.
Lidia a trecut pe lângă noi cu un lighean în mână. N-a intervenit. Nu pentru că era de acord, ci pentru că era obișnuită. Iar obișnuința asta, într-o casă, poate face mai mult rău decât un scandal.
Am cerut o pauză de cinci minute, ca și cum aș fi vrut doar să beau apă. În realitate, încercam să-mi pun ordine în gânduri: cum îi arăți unui om ceva ce refuză să vadă, fără să-l transformi în inamic? Cum îi explici, fără predici, că „treaba femeii” e doar o scuză comodă pentru absență?
Pariul care a pus totul pe masă
La prânz, când Lidia stătea cu spatele lipit de scaun, încercând să-și găsească o poziție suportabilă, i-am spus lui Marius că vreau să facem un pariu. Unul simplu, pe o singură zi. I-am explicat regulile fără să-i las loc să se eschiveze: o zi întreagă în care el se ocupă de tot ce face Lidia, cap-coadă. Gătit, curățenie, spălat, ordine, drumuri, detalii.
I-am pus miza pe masă, direct: dacă reușește fără să comenteze, eu îmi înghit toate cuvintele și mă dau la o parte. Dacă nu, își schimbă atitudinea. A râs scurt, sigur pe el, cu aerul acela de om care nu-și imaginează că poate pierde în propria casă.
Lidia m-a privit o clipă ca și cum aș fi aprins brusc lumina într-o cameră întunecată. N-a zis „da”, n-a zis „nu”. Doar a rămas atentă, cu mâna pe pahar, așteptând.
Am plecat pentru puțin timp. Când m-am întors, n-am intrat cu discursuri, n-am venit cu morală. Doar cu o idee ridicol de simplă și, în același timp, imposibil de ignorat. Marius a râs din nou când a văzut ce urmează, convins că e doar o glumă. Și tocmai asta l-a prins.
În primele minute, încă își păstra tonul superior. A luat lista, a aruncat o privire și a spus ceva de genul „prea multe prostii”. Apoi a încercat să se aplece după ceva căzut pe jos și s-a oprit brusc, iritat, ca și cum corpul lui nu mai asculta. A pornit mopul, s-a împiedicat, a vărsat apă și s-a enervat pe podea, nu pe el. În bucătărie, a pus o oală la foc și a uitat de ea, atras de telefon pentru câteva secunde care au devenit minute.
Lidia stătea pe marginea canapelei, cu palmele pe burtă, urmărind fără să comenteze. Eu nu mă bucuram. Doar așteptam momentul în care ceva din încăpățânarea lui se rupe și se transformă în înțelegere.
După ore întregi, transpira, bombănea, încerca să „recupereze” din haosul creat de propriile lui mișcări greoaie. Nu mai făcea glume. Nu mai ridica vocea. Doar scotea sunete scurte, de om care descoperă că oboseala nu e un concept, ci o greutate.
Pepenele era golit și prins de el ca o burtă improvizată, legat strâns cu folie și bretele, iar când l-a dat jos, cu spatele înțepenit și privirea coborâtă, a rostit fără teatru:
„Renunț.”
Lidia s-a ridicat greu, l-a privit drept și a primit, în sfârșit, vorbele pe care le așteptase fără să le ceară:
„Îmi pare rău. Nu știam. Nu înțelegeam.”