M-am oprit cu mașina la câteva zeci de metri distanță, tremurând toată. Adrian coborâse și se îndrepta către o clădire mică, vopsită proaspăt, pe un drum lăturalnic. Nu era nici spital, nici clinică, ci mai degrabă o pensiune cochetă, ascunsă între copaci. Avea felinare la intrare și perdele albe la geam. Nu părea deloc un loc în care cineva ar merge pentru tratament.
Am rămas în mașină câteva minute, încercând să-mi liniștesc respirația. Apoi, cu pași mici, m-am apropiat de poartă. Din interior se auzeau râsete, muzică și pahare ciocnindu-se. Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că rămân fără aer.
M-am ascuns în spatele unei mașini și am privit prin geam. Adrian stătea la o masă, râzând cu o femeie îmbrăcată elegant, mult mai tânără decât mine, care îi atingea brațul familiar, ca și cum era ceva obișnuit între ei. Avea părul lung, brunet, și purta o rochie roșie mulată. La masă mai erau două persoane, iar în mijlocul mesei erau sticle scumpe, platouri pline și țigări fine. Nu semăna deloc a „vizită la spital”.
Am simțit cum îmi înțepenesc genunchii. Mi-am acoperit gura ca să nu scot niciun sunet. Apoi, femeia aceea s-a ridicat, i-a luat mâna lui Adrian și i-a spus râzând, cu voce dulce:
„Iubitule, te-ai întors exact la timp. Tocmai vorbeam de vacanța din Grecia, să o plătim în avans, că nu vreau să pierdem oferta!”
„Stai liniștită, scumpa mea,” a spus el. „Rezolv eu, cum am rezolvat și până acum.”
Mi-am simțit sufletul rupându-se. Acel „până acum” erau luni în care îmi sacrificasem sănătatea, somnul și momentele cu familia, crezând că salvez o viață. Adevărul era că finanțam o aventură.
Pe moment, am vrut să intru, să urlu, să răstorn masa și să-i fac de rușine. Dar ceva m-a oprit. Nu voiam să fiu doar o femeie rănită. Voiam să fiu o femeie care știe să plece cu capul sus.
M-am întors acasă, mi-am strâns hainele, actele și am făcut bagajul fără să plâng. Nu mai aveam lacrimi. Am sunat-o pe sora mea și m-a primit la ea.
Seara, Adrian a venit acasă fluierând, de parcă viața era perfectă. Când a intrat în dormitor și a văzut dulapurile goale, a înlemnit.
„Ana, ce s-a întâmplat? Unde te duci?”, a întrebat panicat.
L-am privit direct, fără să clipesc.
„La viața mea reală. La bunul-simț. La demnitate. Știu totul, Adrian. Și nu merit așa ceva.”
A încercat să nege, să se bâlbâie, să inventeze. Dar am ridicat mâna și l-am oprit.
„Nu mai contează. Nicio explicație nu poate repara ce ai făcut.”
A doua zi dimineață, am depus actele pentru divorț și am vorbit cu un avocat. M-am interesat și de partea financiară. Chiar dacă banii nu se mai întorceau la mine, am preferat să închid povestea fără să mă mai târguiesc cu omul care mi-a vândut încrederea.
Cu timpul, am învățat să respir din nou. Am dormit nopți întreji fără teama că nu voi reuși să plătesc facturile. M-am întrebat de multe ori cum am putut fi atât de oarbă, dar apoi mi-am spus:
Nu e vina mea că am iubit din toată inima.
Astăzi, mă privesc în oglindă și văd o altă femeie. Una mai puternică, mai curajoasă, mai înțeleaptă. Cei 560.000 lei au dispărut, dar în schimb am câștigat ceva ce nu crește în niciun cont bancar:
mi-am câștigat respectul de sine.
Și în România, la fel ca oriunde în lume, o femeie poate pierde bani, dar nu are voie să piardă cine este.
Iar eu nu m-am mai pierdut niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.