Vestea care a căzut ca un trăznet peste lumea mondenă îl are în centru pe Anghel Damian. În spatele aparițiilor impecabile și al carierei care urcă alert, actorul își recunoaște, cu o sinceritate rară, o vulnerabilitate care îl urmărește de ani buni. Iar lângă el, Theo Rose îi este sprijin în aceste clipe cuplite.
Publicul îl știe zâmbind, livrând roluri memorabile și proiecte care se rostogolesc în succes. Dar, în culise, bărbatul împlinit își negociază zilnic echilibrul. Nu e o simplă stare trecătoare. E ceva care îi sapă încrederea, îl face să-și analizeze fiecare pas, fiecare replică, fiecare decizie până la epuizare.
Ce s-a întâmplat în podcastul Danei Rogoz
Invitat într-o discuție lipsită de filtre, moderată de Dana Rogoz, Anghel a acceptat o provocare pe care mulți ar fi refuzat-o: să spună un secret. Nu a fentat răspunsul, nu a cosmetizat, nu a ascuns după cuvinte tari. A ales să vorbească, cu curaj, despre povara nevăzută care îl apasă. Și a făcut-o într-un moment în care cariera îi dă toate motivele să zâmbească.
În fața microfonului, a descris cum sentimentul acela insistent îi defectează busola interioară. Cum, uneori, succesul pare o oglindă care deformează, nu confirmă. Cum îndoiala își face loc inclusiv în zilele pline, în aplauze, în cifre, în validare. Iar acasă, alături de partenera sa de viață, încă se caută rețeta liniștii.
Semnele care îl macină
Cei care trăiesc ceva similar știu: vorbim despre o distorsiune cognitivă perfidă. Ea nu se vede pe scenă, dar se aude în minte: „poate nu merit”, „poate a fost doar noroc”, „poate păcălesc”. Este însoțită de teamă, nesiguranță și o nevoie dureroasă de a demonstra mereu încă o dată. În plan profesional, lovește perfid: te face să pui la îndoială exact ceea ce ți-a adus până aici.
În cazul lui Anghel, lucrurile au o ironie crudă: pe cât de multe reușite acumulează, pe atât cresc întrebările pe dinăuntru. Și, totuși, există o forță care îl împinge înainte. O voce care îi spune că „se poate”, că fiecare „task” e abordabil, că orice munte are o potecă. Până într-o zi când, brusc, aceeași voce se transformă în șoaptă otrăvită. Atunci începe reversul despre care vorbește, iar lumea întreagă pare o scenă în care îți joci credibilitatea.
Nu e vorba de capriciu, nu e o toană. Este o luptă reală cu o umbră psihologică, pe care puțini au tăria să o numească. Iar faptul că a făcut-o acum spune mult atât despre drumul său, cât și despre oamenii din jurul lui, inclusiv despre Theo Rose, care îi stă aproape când reflectoarele se sting.
În câteva fraze, actorul a pus degetul pe rană și a descris exact mecanismul interior care îl face, uneori, să-și conteste chiar și cele mai clare victorii. A rostit în sfârșit cuvântul pe care îl evita. Și l-a rostit răspicat.
„Sufăr de sindromul impostorului. Am acest sindrom, pentru cei care nu îl cunosc, te gândești indiferent de evidență sau niște dovezi concrete că poate tot ceea ce ai făcut nu este un merit al tău, ci este o impostură, că nu meriți tot ceea ce ai, că poate nu ești suficient de bun și reușești să păcălești. (…) Sper că nu o să sune ciudat, dar în mine e această luptă, între a suferi de acest sindrom al impostorului, în care îmi pun foarte multe probleme și pe de altă parte, orice task mi-a fost dat în general, întotdeauna am crezut că se poate, orice (…). Mi s-a și întâmplat să-mi iasă, iar la un moment dat începe reversul și zic «Dacă de fapt nu e așa și dacă e doar o iluzie în care eu zic ce poate să fie așa de complicat, dar tu de fapt faci lucrurile greșit, nu sunt bune, ești de fapt un mare farsor care trece prin lume »”.