În dimineața în care am devenit mamă, credeam că nimic nu mai poate depăși oboseala aceea ciudată: euforia scurtă, apoi golul din stomac, apoi grija care nu doarme niciodată. Țineam fetița la piept și îmi spuneam că „greul” va fi despre nopți nedormite și despre cum înveți să respiri în același ritm cu un nou început.
Ușa salonului s-a deschis încet, ca și cum cineva ar fi vrut să nu tulbure aerul. Bunicul meu, Edward, a apărut cu un buchet de flori și același zâmbet blând pe care îl știam din copilărie. A venit aproape de pat, mi-a aranjat o șuviță, iar gestul lui m-a făcut să simt pentru o secundă că sunt din nou mică și ocrotită.
Apoi a rostit o frază care mi-a înghețat încheieturile. Nu era o felicitare, nu era un „bravo”, nu era nimic din scenariul pe care mintea îl pregătește pentru o astfel de vizită. Era o întrebare, spusă calm, dar cu o precizie care a transformat salonul într-o cameră de interogatoriu.
Un salon de maternitate, o întrebare care a tăiat aerul
„Draga mea, nu au fost suficienți banii pe care ți-i trimiteam în fiecare lună?”
Am simțit cum mi se strânge pieptul. L-am privit pe Edward fără să pot lega două gânduri. Pentru o clipă, am crezut că e o glumă proastă sau o confuzie legată de altcineva. În jur, aparatele din spital continuau să-și facă treaba, dar pentru mine totul s-a oprit.
Am șoptit, aproape fără voce, cu o teamă care nu avea nume:
„Bunicule… despre ce bani vorbești?”
Am văzut cum i se schimbă expresia, ca și cum cineva i-ar fi tras brusc lumina de sub față. S-a uitat fix la mine, iar ochii lui au căutat o minciună pe care nu o aveam.
„Îi trimit de când te-ai măritat. I-am spus mamei tale să se asigure că ajung la tine.”
În mine, bucuria nașterii s-a ciocnit de o neliniște nouă, tăioasă. Nu era doar despre bani, ci despre un adevăr care părea să fi fost ținut departe de mine, în timp ce eu îmi vedeam de viața mea, de sarcină, de muncă, de economii făcute la sânge. Iar acum, cu copilul în brațe, simțeam că cineva îmi mutase podeaua fără să-mi spună.
Edward a întrebat din nou, mai încet, mai clar, ca și cum ar fi vrut să fixeze în cuvinte ceea ce refuza să creadă:
„Nu ai primit niciodată?”
Am dat din cap și am răspuns simplu, poate prea simplu pentru felul în care se prăbușeau lucrurile:
„Niciodată.”
Pungile lucioase și liniștea care a urmat
Înainte să mai apuc să explic ceva, ușa s-a izbit de perete. Soțul meu, Mark, și mama lui, Vivian, au intrat grăbiți, încărcați cu pungi lucioase, cu logo-uri stridente. Se purtau ca și cum tocmai se întorceau dintr-o plimbare fără grijă, dintr-o lume în care nimeni nu numără, nimeni nu întreabă, nimeni nu cere explicații.
Au înghețat când l-au văzut pe bunicul meu lângă pat. Mark a lăsat zâmbetul să-i cadă de pe față. Vivian și-a strâns mai tare pungile, de parcă ar fi putut să le ascundă în coaste. În salon s-a făcut o liniște nefirească, în care auzeam inclusiv respirația fetiței mele.
Edward nu și-a ridicat tonul. Tocmai asta a speriat cel mai tare. Și-a întors privirea către ei și a spus, cu o politețe care tăia mai rău decât orice strigăt:
„Mark, Vivian, aș vrea să vă întreb ceva. Unde s-au dus banii pe care i-am trimis pentru nepoata mea?”
Mark a încercat să râdă, dar i-a ieșit doar un sunet sec. A bâiguit, prefăcându-se surprins:
„Ce bani?”
Eu îmi strângeam copilul mai aproape, cu mâinile tremurând. În cap îmi rulau, una după alta, scenele din ultimii ani: discuțiile despre „economii”, despre „nu ne permitem”, despre „mai târziu”. Îmi aminteam cum îmi ceream scuze când cumpăram ceva fără reducere, cum îmi calculam fiecare zi, cum îmi spuneam că așa e normal. Iar acum, în fața mea, pungile acelea păreau o insultă pusă pe masă.
Edward a făcut un pas, doar unul, suficient cât să îi oblige să rămână acolo. A vorbit rar, cu o exactitate rece, iar ceea ce a spus a schimbat complet culoarea încăperii: transferurile lunare fuseseră făcute constant, însă nu ajunseseră niciodată la mine; intrau într-un cont pe numele lui Mark, la care eu nu avusesem acces, iar când bunicul a rostit suma — 250.000 pe lună — și totalul care se strânsese în timp, Mark a cedat și a izbucnit, recunoscând că el a luat banii, în timp ce Vivian încerca să acopere totul cu explicații despre „cheltuieli” și „imagine” și pungi pline de lux.