Când tata a dispărut din viețile noastre, mamaia vitregă, Cătălina, a făcut pasul pe care nimeni nu-l aștepta: m-a luat din centru și m-a dus în casa ei mică, cu pereți mirosind a lemn ud și sobă care pufăia liniștit. Acolo, printre lucruri simple, am învățat din nou să-mi aud respirația.
În casa care m-a învățat să respir
În prima seară, Vasile a apărut emoționat cu un desen: doi copii ținându-se de mână sub un cer pe care l-a colorat cu un albastru curat.
„Aici ești tu”, mi-a spus, „și nu mai pleci nicăieri.”
În piept mi s-a așezat, pentru prima dată după mult timp, o liniște care nu se clătina la primul zgomot.
Diminețile mirosea a omletă, farfuriile clincheteau, iar seara adormeam odată cu râsetele noastre. Totuși, în mine lucra o teamă veche: că ușa s-ar deschide iar și aș fi luată din brațele lor. Când mă găsea trează, Cătălina mă trăgea lângă ea și, ca o promisiune care nu se rupe, îmi spunea:
„Nu te mai ia nimeni, iubita mea. Ești acasă.”
Drumul spre încredere și dăruire
La școală, privirile curioase au venit la pachet cu șoapte. Eu mergeam la mijloc; în stânga Vasile, în dreapta Cătălina — un zid cald între mine și lume. Am reînceput să învăț nu pentru catalog, ci pentru a deveni cineva care nu mai depinde de mila nimănui. În serile grele, Cătălina îmi repeta, apăsat:
„Tu ești mai puternică decât crezi. Ai supraviețuit la lucruri care ar fi dărâmat un om mare.”
Am strâns câțiva bănuți din treburi mărunte la vecini — cărat lemne, plimbat câini, cumpărături —, iar femeile din cartier mă încurajau. Când auzeam
„Să nu te schimbi, fată bună.”
îmi simțeam pașii mai siguri.
Într-o zi ploioasă de toamnă m-am oprit pe un pod lângă o femeie care plângea cu fața în palme. Trecătorii grăbiți nu o vedeau. I-am întins umbrela mea și am rostit, cu vocea pe care mi-o dorisem și eu cu ani în urmă:
„O să treacă, credeți-mă.”
Atunci am înțeles că puterea nu e doar să te ridici singur, ci și să întinzi mâna altuia.
Au trecut anii. Cătălina a îmbătrânit frumos, cu bunătatea ei fără măsură, iar Vasile s-a înălțat într-un tânăr cu inimă largă. Eu am intrat la liceu, apoi am ajuns voluntar la un centru pentru copii abandonați. În ochii celor mici am recunoscut tăcerile mele de altădată și m-am aplecat lângă ei cu vorbele care m-au adunat pe mine:
„Nu ești singur. Viața te lovește, dar te și ridică.”
Într-o seară caldă de vară, stăteam toți trei pe prispă și mâncam pepene rece. Am privit la familia care nu mi-a fost dăruită prin sânge, ci aleasă prin grijă și răbdare, și i-am spus Cătălinei, fără să-mi ascund emoția:
„Mamă”, i-am spus Cătălinei, „ți-am promis că jertfa ta nu a fost în zadar. Și uite… am reușit să respir din nou.”
Mi-a mângâiat părul, iar Vasile a zâmbit larg. M-am gândit atunci că viața, când pare că-ți frânge aripile, te învață de fapt să găsești altă traiectorie spre cer. Și am rămas acolo, în pragul casei, cu sentimentul limpede că acasă este locul unde cineva te ține minte pe nume și îți păstrează locul la masă.