Casa primită de la părinți la căsătorie: se împarte sau nu la divorț?

Împărțirea bunurilor după divorț stârnește deseori controverse atunci când locuința familiei a fost oferită de părinții unuia dintre soți. Cheia nu stă în intenția familiei, ci în actul juridic prin care imobilul a fost transferat. În funcție de felul în care s-a făcut transmiterea, casa poate fi bun comun al soților sau, dimpotrivă, un bun propriu al unuia singur. Pentru a evita surprizele, merită înțeles ce presupune fiecare variantă.

Transferul prin vânzare-cumpărare

Atunci când părinții aleg să treacă locuința pe numele copilului folosind un contract de vânzare-cumpărare, imobilul este, în principiu, dobândit în timpul căsătoriei și intră în masa de bunuri comune. Faptul că prețul provine, practic, de la familie nu schimbă natura juridică a actului: contează modul de dobândire, nu doar cine a pus efectiv banii. La partaj, locuința va fi tratată ca un activ comun, supus împărțirii sau compensării valorice, după regulile regimului matrimonial legal.

„Dacă părinții trec casa pe numele dumneavoastră printr-un contract de vânzare-cumpărare, atunci soția are drept, pentru că este bun comun dobândit în timpul căsătoriei”, a precizat avocatul.

În practică, asta înseamnă că, la desfacerea căsătoriei, soții pot negocia atribuirea imobilului unuia dintre ei cu o sultă (o compensație bănească), ori pot împărți valoarea casei în funcție de cotele legale sau convenite. Probele privind contribuția fiecăruia se pot discuta, dar punctul de plecare rămâne calificarea ca bun comun a ceea ce a fost cumpărat în timpul căsătoriei.

Donația făcută exclusiv unuia dintre soți

Scenariul se schimbă substanțial dacă părinții aleg un contract de donație în favoarea doar a fiului sau a fiicei. În această ipoteză, imobilul devine bun propriu al beneficiarului, chiar dacă transferul are loc în timpul mariajului. Prin urmare, la divorț, casa nu intră la partajul bunurilor comune.

„Dacă se face un contract de donație și se donează doar către dumneavoastră, atunci soția, la divorț, nu are niciun drept. Bunurile dobândite prin donație, chiar dacă apar în timpul căsătoriei, sunt bunuri proprii și nu se împart”, a explicat avocatul Gabriela Ursărescu.

Aceeași regulă operează și pentru moșteniri: ceea ce se primește ca dar sau succesiune rămâne în patrimoniul personal al celui căruia i-a fost transmis. În limbaj uzual, ceea ce vine „cadou” de la părinți nu devine în mod automat proprietatea ambilor soți.

Cum verificați concret situația: primul pas este să priviți actul prin care s-a dobândit locuința. Dacă pe document scrie contract de vânzare-cumpărare, prezumția este de bun comun. Dacă actul este contract de donație în favoarea unei singure persoane, imobilul este, de regulă, bun propriu. Uitați-vă și la cartea funciară: acolo apar titularul/titularii și eventualele mențiuni care pot clarifica natura dreptului.

Detalii care pot schimba ecuația: clauze speciale din acte, dovada unei contribuții exclusive la plata prețului dintr-un bun propriu (de exemplu, bani proveniți dintr-o moștenire) sau mențiuni explicite în contract pot nuanța rezultatul. De aceea, înainte de a semna, este util să discutați cu un notar ori cu un avocat care să explice consecințele juridice pe termen lung.

Sfat practic, înainte de transfer: stabiliți de la început ce doriți să protejați. Dacă intenția părinților este ca locuința să rămână a copilului lor, un act de donație către acesta, cu formulări clare, răspunde de regulă obiectivului. Dacă, dimpotrivă, se urmărește ca ambii soți să beneficieze de drepturi egale, un contract de vânzare-cumpărare sau un transfer către amândoi poate reflecta mai fidel această intenție.

În final, cel mai sigur demers este să citiți cu atenție denumirea și conținutul actului și să solicitați lămuriri punctuale: ce înseamnă „bun comun”, ce implică un „bun propriu” și cum vor fi reflectate aceste alegeri în cartea funciară. O conversație bine documentată înainte de semnare poate preveni un litigiu costisitor mai târziu.