Multor persoane li se întâmplă la fel: sunt pe punctul de a adormi, respirația încetinește, mușchii se destind… și brusc apare un „salt” involuntar, ca și cum ar fi alunecat sau ar fi căzut din nimic. Fenomenul are un nume științific – mioclonie a somnului, cunoscută și ca „salt hipnic” – și este mai comun decât pare.
Ce sunt „salturile” hipnice
Aceste spasme scurte apar în tranziția dintre vigilență și somn, când corpul reduce treptat activitatea. În această etapă, scade ritmul cardiac, se liniștește respirația, iar simțurile se „decuplează” de la mediul înconjurător, însă musculatura poate rămâne pentru câteva clipe mai activă decât restul sistemelor.
Diferența de ritm dintre „oprirea” creierului și tonusul muscular încă prezent creează un mesaj pe care creierul îl interpretează greșit: pentru o clipă, pare că trupul își pierde stabilitatea, ca și cum ar aluneca. Ca răspuns, trimite o descărcare musculară bruscă pentru a „corecta” presupusa cădere. Aceasta este tresărirea pe care mulți o simt chiar înainte de a adormi complet.
Din perspectiva sănătății, important este că mioclonia de adormire nu este periculoasă. Nu este legată de boli neurologice sau cardiace, nu lasă urmări și nu indică, în sine, un tulburări grave. Pentru majoritatea, rămâne o curiozitate fiziologică ce poate apărea izolat de-a lungul vieții.
Când merită să acorzi atenție
Chiar dacă „salturile” sunt parte a repertoriului normal al organismului, merită discuția cu un specialist dacă tresăririle se repetă constant, apar de mai multe ori pe noapte, împiedică adormirea sau sunt însoțite de alte mișcări involuntare pe parcursul zilei. În asemenea contexte, ele pot indica stres crescut ori perturbări ale ritmului somn–veghe, care necesită evaluare.
Factorii care favorizează fenomenul includ stresul, consumul de stimulente (de exemplu, cofeină) înainte de culcare, oboseala fizică intensă și orarul de somn neregulat. Uneori, simple ajustări – reducerea ecranelor în preajma orei de somn, o rutină relaxantă seara, temperatură confortabilă în dormitor și un program cât mai stabil – pot diminua frecvența acestor tresăriri.
În esență, ceea ce se simte ca un „zvâc” puternic este produsul unei coordonări extrem de fine dintre sisteme care se sting pe rând la trecerea spre somn. Un mic „neajustaj” în această sincronizare naște o senzație intensă, fără să implice un pericol real; o dovadă că, chiar și în momentele aparent obișnuite ale serii, corpul funcționează prin mecanisme subtile și fascinante.