Diabetul nu se vede mereu, dar se simte în fiecare zi: măsurători repetate, tratament permanent, calcule la masă, nopți cu alarme și o listă de cheltuieli care se adună tăcut, lună după lună. Pentru mulți, povara reală nu e doar în analize, ci în faptul că trebuie să funcționezi „normal” în timp ce corpul îți cere atenție constantă. Iar când apar limitări, ele pot părea mici din afară, dar devin uriașe în interior.
În spațiul public, subiectul a fost adus în față de vloggerița Ines Nerina, diagnosticată cu diabet zaharat tip 1, care a vorbit în emisiunea „Între prieteni” despre un document despre care se vorbește mult, dar se înțelege puțin: certificatul de handicap. Nu ca etichetă, ci ca instrument practic, care poate schimba felul în care îți gestionezi boala și costurile care vin la pachet.
De ce un document „mic” poate schimba tot, fără să-ți schimbe diagnosticul
Există o confuzie care îi ține pe oameni pe loc: ideea că diabetul, prin el însuși, ar duce automat la încadrare. Realitatea e mai dură și, în același timp, mai nuanțată. Nu se acordă „din oficiu” și nu ține doar de un nume pe o fișă medicală, ci de impactul concret asupra vieții: ce poți face, ce nu mai poți face, cât de dependent devii de tratament și de monitorizare, cât de mult te limitează complicațiile sau riscurile.
Mai mult, cuvântul „handicap” e adesea interpretat greșit. Nu înseamnă doar dificultăți locomotorii. Dizabilitatea poate fi vizibilă sau invizibilă — de la pierderea unui membru până la hipoacuzie, orbire ori afecțiuni autoimune. În acest tablou intră și situații în care diabetul, prin severitate sau consecințe, ajunge să îți taie din autonomie.
Iar miza nu e una simbolică. Pentru unii pacienți, facilitățile asociate unui astfel de certificat pot însemna un ajutor real în lunile în care cheltuielile „mici” devin imposibil de dus: consumabile, monitorizare, teste, senzori, alimentație adaptată. Nu e despre privilegii, ci despre a acoperi acele goluri pe care sistemul nu le acoperă integral.
Ce urmăresc evaluatorii și unde se rupe, de fapt, firul
De aici începe partea pe care mulți o află prea târziu: procesul nu se rezumă la „încă o adeverință”, ci la o evaluare în care trebuie să îți susții cazul cu documente, plus o confirmare a situației tale reale. Procedura este, în linii mari, similară în toate județele, cu diferențe locale minore, dar are câteva repere care se repetă.
Un element care îi surprinde pe mulți este componenta socială. Nu contează doar ce scrie în scrisoarea medicală, ci și cum arată autonomia ta în viața de zi cu zi, condițiile de trai și imaginea de ansamblu a felului în care boala te limitează. Tocmai de aceea apare și o etapă obligatorie de verificare la domiciliu, înainte ca dosarul să ajungă în fața comisiei.
Apoi intervine instituția care gestionează oficial aceste încadrări, iar ritmul se poate schimba: dosarul se depune, documentele se verifică, iar cazul ajunge să fie analizat individual. În practică, există și un termen orientativ menționat pentru derularea evaluării, lucru care îi face pe oameni să stea cu ochii pe calendar — nu pentru că vor „un avantaj”, ci pentru că au nevoie de predictibilitate când trăiesc deja într-un regim de monitorizare permanentă.
Aici este informația-cheie, pe scurt și exact: au dreptul la certificat de handicap persoanele cu diabet zaharat tip 1 (boală autoimună care presupune tratament cu insulină toată viața), iar persoanele cu diabet zaharat tip 2 pot primi certificat doar dacă au complicații importante (precum neuropatie, boli cardiovasculare, afectări neurologice, probleme de vedere, amputații ori alte consecințe severe); certificatul confirmă oficial dizabilitatea și poate oferi acces la indemnizație lunară, gratuități sau reduceri la transport, acces gratuit/redus la instituții culturale, bilete de tren la preț redus, unele scutiri/beneficii fiscale și locuri de parcare speciale; obținerea lui se face în trei pași: pregătirea dosarului (referat de la diabetolog, scrisoare medicală de la medicul de familie, document tip internare de zi cu analize la zi, copie CI, dovada calității de asigurat), anchetă socială la domiciliu, apoi depunerea dosarului la DGASPC și evaluarea în comisie, unde în maximum 30 de zile are loc verificarea actelor și programarea pentru analiza cazului.