M-am mutat cu Mihai într-un bloc vechi dintr-un cartier liniștit, iar pe hol a apărut o cutie colorată pentru „reparații urgente”. Raluca, vecina de la doi, spunea că se ocupă ea „provizoriu” de tot. Când fetița ei a întrebat tare, într-o duminică ploioasă, dacă „perdelele verzi pentru sufrageria noastră vin din cutia de jos”, am înțeles că în poveste e mai mult decât hârtia lipită pe avizier.
Nu am zis nimic atunci. Am invitat-o pe Raluca la ceai și i-am propus să facem o întâlnire de scară, fără pretenții: fiecare aduce ceva, discutăm normal, punem pe masă, la propriu, cutia și cheltuielile. A dat din cap, rușinată, dar a venit.
În seara stabilită, pe palier mirosea a prăjituri și a cafea. Am pus pe o măsuță veche cutia și un caiet gros. „De azi înainte, ce strângem, notăm aici, cu toții, cu semnătură. Cine se pricepe la socoteli?” am întrebat. Lumea a zâmbit, iar Cătălin, studentul de la patru, a ridicat mâna.
M-am uitat la Raluca. Își netezea manșeta, fetița ei se juca pe jos, lipind etichete colorate. „Raluca, înainte să începem, putem lămuri întrebarea cea mică, dar importantă, despre perdele?”
Atunci s-a așezat pe marginea treptei și a vorbit încet. Și-a pierdut locul de muncă în toamnă. A tot amânat să spună acasă. A crezut că împrumută „doar puțin” din cutie și pune la loc imediat ce-și găsește ceva. N-a mai apucat. Sumele s-au încurcat, frica a crescut, iar minciuna a rămas prinsă de avizier, cu bandă adezivă.
A fost o tăcere scurtă, dar nu grea. Doamna Elena, de la cinci, a oftat:
„Toți putem aluneca când ne e rușine. Dar banii de pe scară sunt ai scării.”
Cătălin a propus un plan: Raluca returnează în rate mici, trecute în caiet, iar până atunci se implică în toate proiectele scării – îngrijește plantele de pe palier, strânge anunțurile vechi, ajută la vopsit balustradele. Eu m-am oferit să-i aranjez CV-ul și s-o însoțesc la interviuri. Mihai a promis că repară clanțele care scârțâie, gratis.
Ne-am trezit, fără să ne propunem, că facem o echipă. Fetița Ralucăi a adus lipiciul și a scris pe cutia colorată: „Fond pentru idei, nu pentru griji”. Am râs toți, iar râsul acela a deschis o ușă mai mare decât oricare din bloc.
O lună mai târziu, cutia de pe scară nu mai strângea bănuți pe nevăzute. Se transformase într-o mică „bibliotecă de palier”: cărți donate, un carnețel cu recomandări, chiar și o hartă a cartierului desenată de copii. Cheltuielile scării stăteau acum la vedere, în caietul gros, cu cifre drepte și semnături în dreptul fiecărei sume.
Raluca? A găsit de lucru la un atelier din apropiere, unde ordinea și grija ei pentru detalii au contat. În primele două salarii, a returnat deja o parte din bani și, într-o sâmbătă, a venit cu o sacoșă de lămâi și miere: „Pentru ceaiurile scării”. Nu s-au mai cumpărat perdele verzi, dar fetița ei a agățat, cu acordul tuturor, o ghirlandă de hârtie pe care scria: „Mulțumesc că m-ați învățat să pun lumină pe ce mă sperie.”
Finalul? Nu a fost cu scandal și nici cu uși trântite. Karma a lucrat simplu: prin transparență și oameni care au preferat să lumineze colțul, nu să-l arate cu degetul. Am învățat cu toții că atunci când pui adevărul pe masă, nu mai e loc pentru zvonuri – și nici pentru perdele groase la suflet.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.