Am coborât după el în boxe cu inima cât un purice, ținând telefonul în palmă. Cătălin, administratorul nostru, avea sub braț cutia roșie pe care scria „Ajutor pentru o mămică singură din bloc”. În postarea de pe Facebook v-am spus cum am observat lipsurile afișului: fără nume, fără apartament, fără un responsabil clar. Acum eram față în față cu răspunsul.
„Nu e ce crezi”, a șoptit el, lipind cutia de un raft ruginat. „Voiam doar să acopăr o gaură mică… pentru scara noastră.”
M-am rezemat de perete și am respirat adânc. Nici scandal, nici țipete. Doar întrebări.
„Ce gaură, Cătălin? Și de ce cu o poveste inventată?”
Și-a îndreptat privirea spre cimentul rece. „Am greșit cu niște bani. Nu m-am descurcat. Am zis că-i pun la loc până la sfârșit de lună. Oamenii dau mai ușor pentru o cauză… umană.”
Mi-am strâns palmele să nu scap vreo vorbă grea. „Mâine seară, ședință pe scara B. Ori vii cu mine și explici, ori vin eu cu cutia și o fac eu.”
A dat din cap. A doua zi, holul mirosea a vopsea veche și a tei de pe geam. Vecinii roiau în jurul unei mese pliante. Am pus cutia roșie pe masă și am zis, pe scurt, tot. Fără etichete, fără atacuri.
Cătălin a oftat și a recunoscut. Nu a fost ușor să-l auzi, dar a fost drept. Un murmur a străbătut scara. N-am lăsat rumoarea să crească.
„Propun să transformăm cutia asta în una transparentă pe bune”, am spus. „Cu registru, cu listă publică, cu destinație clară. Și, dacă tot vorbim de ajutor… Elena, ești aici?”
Din spate a ieșit Elena, vecina de la doi. Ținea în brațe un bebeluș cu căciuliță galbenă. „N-am zis nimănui… Nu voiam să par că cer.”
Am pus pe masă o foaie: „Trei cauze ale scării B, luna aceasta”. Prima: lapte praf și scutece pentru Elena. A doua: becuri cu senzori pe etaje. A treia: o mică bibliotecă de lucruri – fier de călcat, bormașină, trotinete de împrumut – ca să economisim cu toții.
Vecinii au tăcut, apoi au început să dea din cap. Florin s-a oferit să țină registrul. Tanti Maricica a scos un plic și, pentru prima dată, a zis tare: „Scrieți numele meu. Cât e, e public.”
„Iar despre Cătălin?”, a întrebat cineva.
„Își dă demisia de administrator azi”, am răspuns, uitându-mă la el. „Dar nu-l dăm la o parte ca om. Restituie banii în rate, ajută la vopsit balustradele și la curățenia de primăvară. Corect și la vedere.”
A încuviințat fără să clipească. Nu era triumf în priviri, ci ușurare. A doua zi mi-a lăsat la ușă un dosar cu chitanțe vechi și un bilet.
„Încep să învăț să fiu drept. Mulțumesc că n-ai strigat, ci ai aprins lumina.” – Cătălin
La o săptămână după ședință, lumina cu senzori s-a aprins singură când am urcat scările cu două pungi de cumpărături. Lângă lift, pe un raft nou, stăteau aliniate: o mașină de tuns iarba, două bormașini, o cutie cu jucării „pentru rândul următor”. Pe perete, o listă scrisă mare: CINE IA, SCRIE. CINE POATE, PUNE.
Elena m-a oprit și mi-a întins un plic subțire. „Nu e bani. E o poză.” Înăuntru, ea și bebelușul, zâmbind.
Am înțeles atunci lecția care mă rodea de câteva zile: comunitățile se strică în tăcere și se repară la lumină. Iar lumina, pe scara B, înseamnă să pui nume, să ții registre și, mai ales, să-ți ții aproape oamenii chiar și când greșesc.
Cutia roșie n-a dispărut. Doar și-a schimbat placa. Iar noi am învățat că binele, ca și curentul de pe hol, funcționează când e conectat corect.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
