Într-o sâmbătă obișnuită, suspiciunea a înlocuit rutina: ginerele anunța mereu că merge „la pescuit”, dar traseul lui se oprea, de fapt, la poarta unei clădiri modeste. Acolo, în loc de undițe, se auzeau râsete de copii. Am decis să verific, cu inima bătând tare și cu mintea plină de întrebări.
Drumul care a schimbat o presupunere
În fața imobilului, ferestrele vechi și ușile grele nu sugerau nicidecum o escapadă de weekend. Când l-am zărit coborând din mașină, Andrei avea doar rucsacul și o sacoșă voluminoasă. Nu avea undițele la el. A salutat portarul familiar, ca pe cineva cu care se vede des, și a intrat hotărât pe poarta de fier.
M-am apropiat nesigură, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Portarul m-a întâmpinat politicos.
— Căutați pe cineva?
— Da… pe Andrei Ionescu.
— A, Andrei? Intrați, e în sala mare. Vine în fiecare sâmbătă.
Am pășit în holul curat, cu miros de mâncare caldă și săpun. Pe pereți, desene cu case, flori și soare conturau un spațiu simplu, primitor. Dintr-o sală veneau aplauze și voci vesele; m-am oprit la ușă și am privit.
Pe podea, Andrei se juca alături de un grup de copii. Avea mânecile suflecate și un zâmbet larg, rar întâlnit acasă. Un băiețel cu piciorul în ghips râdea în hohote, iar o fetiță cu codițe îi întindea un desen proaspăt.
— Uite, nene Andrei, asta e o barcă!
— E cea mai frumoasă barcă pe care am văzut-o.
„Barcă”, „pescuit” — cuvinte care, dintr-odată, căpătau alt sens. În clipa aceea, mi s-a legat totul.
Ce făcea, de fapt, Andrei în fiecare sâmbătă
O asistentă în halat s-a apropiat discret, după ce a observat că privesc de la ușă.
— Sunteți rudă?
— Sunt… soacra lui.
Mi-a zâmbit cald și, cu un soi de recunoștință, mi-a explicat rolul lui Andrei în comunitate.
— Avem noroc cu el. Vine de ani buni. Repară tot ce se strică, aduce mâncare, jucării. Din banii lui. N-a vrut niciodată să se știe.
M-am trezit întrebând aproape șoptit, cu un nod în gât:
— De ce… de ce n-a spus nimănui?
— Zice că nu face nimic special. Că a avut noroc în viață și vrea să dea mai departe.
În mijlocul copiilor, Andrei scotea din sacoșă caiete, creioane și câteva dulciuri. Un glas mic a spart rumoarea:
— Nene Andrei, vii și sâmbăta viitoare?
— Dacă mă țin picioarele, vin sigur.
Atunci mi-a fost limpede: „pescuitul” era, de fapt, modul lui de a evita explicații și laude. Minciuna era mică, dar ținea departe curiozitățile inutile, lăsând faptele să vorbească.
Spre seară, acasă, l-am privit altfel — mai atent, mai cald. După ce nepoata mea, Sofia, a adormit, i-am spus Anei, fiica mea, tot ce văzusem. Lacrimile ei nu erau de supărare, ci de mândrie.
— Mamă… — a șoptit. — De asta l-am iubit.
Duminică dimineață, Ana a venit cu un plic pe care l-a așezat pe masă, hotărâtă să transforme emoția în ajutor concret.
— Ce-i asta?
— O parte din economii. Pentru copii. Și… data viitoare mergem cu tine.
Andrei a zâmbit din nou, curat, fără umbre. Iar eu am înțeles că uneori adevărurile cele mai mari se ascund în minciuni mărunte, iar o familie se strânge și mai bine în jurul unei fapte bune discret făcute.
Această relatare are la bază situații reale, însă anumite nume, personaje și detalii au fost modificate și ficționalizate pentru protejarea vieții private și pentru claritate narativă. Orice asemănare directă cu persoane sau întâmplări specifice este întâmplătoare.