Există povești care nu se citesc „dintr-o bucată”, nu pentru că ar căuta șocul, ci pentru că îți schimbă ritmul respirației pe măsură ce înaintezi. Larisa își așază mărturia ca pe o ușă întredeschisă spre o realitate despre care se vorbește mult și se face puțin. În spatele fiecărei fraze, se simte un lucru simplu și greu de dus: cineva ar fi trebuit să o vadă mai devreme.
Din exterior, ar fi ușor să reduci totul la „un caz”. Dar Larisa vorbește despre o viață trăită pe muchie, cu momente în care speranța se aprinde și se stinge în același minut. Iar ceea ce doare nu e doar ce i s-a întâmplat, ci felul în care, de atâtea ori, răspunsul a fost tăcerea.
Puțini înțeleg ce înseamnă să fii „copilul nimănui”
În teorie, adopția ar trebui să fie începutul unei lumi mai sigure. În viața Larisei, a fost doar o schimbare de decor. Nu descrie o copilărie cu repere, ci una în care stabilitatea lipsește, iar sprijinul emoțional nu apare nici când ar fi fost vital. În loc de un adult care să oprească derapajele, au existat ezitări, amânări și un gol care a crescut odată cu ea.
Larisa insistă pe un detaliu care rămâne ca un ecou: instituțiile există „pe hârtie”. În practică, spune că în viața ei au fost absente exact când ar fi trebuit să fie prezente. Iar când un copil se obișnuiește să fie invizibil, devine mai ușor pentru ceilalți să îl trateze ca și cum nu ar conta.
De aici pornește alunecarea pe care nimeni nu o oprește. Nu dintr-un singur episod, ci dintr-un șir de semnale mici, ignorate, până când nu mai rămâne loc de întors. În adolescență, vulnerabilitatea nu a fost doar o stare, ci o etichetă pe care alții au știut să o folosească.
Semnalul de alarmă pe care autoritățile l-au ignorat
Larisa vorbește despre încercări repetate de a cere ajutor și despre întâlniri cu reprezentanți ai statului care nu au dus nicăieri. Nu descrie o singură ușă închisă, ci un coridor întreg de uși care se închid pe rând. De fiecare dată, aceeași senzație: ești auzit, dar nu ești salvat.
În mărturia ei, „așteptarea” devine o formă de violență. Pentru că, atunci când ești în pericol, o zi în plus nu e o simplă întârziere — e un risc. Larisa spune că a cerut ajutor de mai multe ori, iar reacția a fost prea des o combinație de indiferență și promisiuni fără urmări.
Și totuși, exact aici apare motivul pentru care ea refuză să mai tacă. Nu vrea compasiune, ci reacție. Nu vrea să fie „povestea de la finalul știrii”, ci semnalul care obligă pe cineva să se miște. În spatele cuvintelor ei se simte nu doar suferința, ci o disciplină a supraviețuirii: aceea de a spune lucrurile clar, chiar și când nimeni nu vrea să le audă.
„Nu pot accepta că în România sunt zeci de mii de fete care trăiesc cu aceeași frică”, spune Larisa.
Astăzi, mărturia Larisei merge dincolo de ce i s-a întâmplat ei: vorbește despre responsabilitate, despre schimbare reală și despre faptul că există rețele care prosperă tocmai când intervenția întârzie. Iar detaliul pe care îl rostește abia după ce te poartă prin toată această tăcere este acesta: Larisa spune că, în adolescență, a ajuns prinsă într-o rețea de trafic de persoane, iar apelurile ei către instituții au fost întâmpinate cu amânare și uși închise.