Unele povești nu se spun din prima, pentru că nu sunt despre spectaculos, ci despre secundele care apasă. Iancu Sterp a ales să vorbească despre Denisa și despre ziua în care, dincolo de emoție, a fost nevoit să stea cu ochii deschiși la un moment care nu seamănă cu nimic din ce îți imaginezi înainte.
Din exterior, totul pare simplu: vestea, așteptarea, fericirea. Din interior însă, lucrurile se trăiesc la altă intensitate. Iar Iancu Sterp a lăsat să se înțeleagă că a fost acolo, martor la fiecare clipă, fără pauză, fără filtrul care îndulcește realitatea.
Ce se vede când rămâi până la capăt
În astfel de momente, rolurile se schimbă rapid: nu mai ești „cel care încurajează”, ci devii omul care încearcă să citească din priviri dacă e bine, dacă se poate, dacă mai e loc de încă un pas. Iancu Sterp a vorbit despre faptul că a asistat la întreaga naștere, o decizie care, pentru mulți, sună curajos, dar care poate deveni cea mai grea probă când realitatea începe să se miște pe repede-înainte.
Detaliile pe care le-a lăsat să iasă la lumină nu sunt despre „drăguț” sau „emoționant” în sensul clasic. Sunt despre cum se strânge stomacul când nu mai controlezi nimic, despre cum, în fața ta, cineva drag duce o luptă în care tu nu poți face aproape nimic, în afară de a rămâne acolo.
Și poate că tocmai aici stă diferența: între a auzi după aceea că a fost greu și a vedea, în timp real, cât de subțire e linia dintre încredere și teamă. Într-un astfel de context, orice gest capătă greutate, iar fiecare minut pare că se întinde.
Mărturisirea care schimbă tot tonul
Când Iancu Sterp a adus în discuție ce a trăit Denisa, nu a făcut-o cu fraze rotunde sau cu o poveste împachetată frumos. A vorbit ca un om care a rămas cu imagini clare, greu de șters, și cu sentimentul acela că nu mai vrei să repeți scena, dar nici nu poți să o negi.
Din felul în care își alege cuvintele, se simte că momentul a fost încărcat, intens și apăsător, iar el a fost acolo, aproape, în timp ce Denisa trecea prin ceva ce nu poate fi „rezumat” în câteva secunde. Nu e genul de întâmplare care să rămână doar o amintire frumoasă, ci una care îți rearanjează instinctele: ce credeai că poți duce, ce credeai că e „normal”, ce înseamnă să fii neputincios lângă omul tău.
Și, dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune, Iancu Sterp a ales să lase exact acea propoziție care arată cât de greu a fost pentru Denisa, în timp ce el privea și încerca să înțeleagă dacă mai e mult sau dacă e prea mult:
„Am crezut că nu mai poate, cât zbiera și se chinuia”
.