Julián Castañeda a coborât din SUV-ul său de lux fără să se uite înapoi și fără să închidă portiera. Gestul, mic și aproape banal, spunea totul despre cum arăta ziua lui: grăbită, încordată, cu nervii întinși la maximum.
Își desfăcuse cravata doar cât să poată respira, însă expresia îi rămăsese aceeași: încruntată, tăioasă, de om care nu are timp pentru surprize și nu are răbdare pentru explicații.
Tocmai ieșise dintr-un șir de ședințe care i se lipiseră de piele ca o peliculă grea, iar acum mai avea un singur drum pe lista lui: să recupereze chiria restantă de la un chiriaș cu o întârziere de trei luni. În mintea lui, lucrurile erau simple: semnezi, respecți.
Dacă promiți, te ții.
O zi proastă, o datorie veche
Clădirea în care intrase nu avea nimic din ordinea lumii pe care o controla de obicei. Holul lung părea ținut în picioare de încăpățânare, iar aerul mirosea a umezeală și vechi. Îi simțea praful ridicându-se la fiecare pas, lipindu-se de pantofii lui scumpi ca un reproș.
Dintr-un apartament se auzea un blender obosit, zornăind prea tare pentru cât de puțin părea să facă. Sunetul venea și dispărea, ca o avertizare că în locul ăsta nimic nu funcționa normal, nici măcar liniștea.
Julián Castañeda a mers drept, fără să se oprească, până la ușa camerei 4B. Înainte să bată, a tras aer în piept, ca și cum ar fi încercat să-și împacheteze iritarea într-o formă acceptabilă.
Apoi a bătut. Brutal, fără menajamente. Nimic.
A bătut din nou, și mai tare. De data asta, în spatele ușii s-a strecurat un semn: pași lenți, calculați, de parcă cineva își măsura respirația odată cu distanța până la clanță.
Ușa de la 4B și liniștea care apasă
Ușa s-a deschis doar o palmă. Nu cât să fie o invitație, ci cât să fie un paravan. În spațiul îngust dintre toc și lemn, Julián a zărit mai întâi o umbră mică, subțire, prea tăcută pentru un loc în care ar fi trebuit să existe un adult.
S-a apropiat instinctiv, iar în secunda aceea iritarea lui a început să se transforme într-o stare greu de numit: o combinație de neîncredere și neliniște, ca atunci când un detaliu nu se potrivește într-un tablou pe care credeai că îl cunoști.
În mintea lui rula încă lista scurtă a lucrurilor de rezolvat: banii, întârzierea, scuzele. Dar ușa nu deschidea spre o conversație despre contracte. Deschidea spre ceva care nu avea voie să fie acolo.
Pe măsură ce deschiderea s-a lărgit, a observat mai clar pielea palidă, privirea fixă și lipsa acelui reflex firesc de a vorbi primul. În locul unei replici, a primit doar tăcere și un fel de așteptare mută, ca și cum întrebarea era deja pusă, doar că nimeni nu îndrăznea să o rostească.
Julián Castañeda a rămas pe prag, cu mâna încă în aer, de parcă bătaia lui în ușă nu se terminase. Avea sentimentul că, dacă mai face un pas, intră într-o poveste care nu e a lui — și totuși care îl atinge direct.
În fața lui era o fetiță slabă, de aproximativ șapte ani, cu părul ciufulit, ochi prea mari pentru fața ei și buze uscate, crăpate, iar hainele îi purtau urme vizibile de murdărie și ațe.