Întoarcerea lui Artem și primăverile Valentinei

Primăvara s-a așezat încet peste satul acela uitat de lume, cu pași mărunți și cuminți, ca și cum ar fi vrut să nu tulbure pe nimeni.

Zăpada s-a topit de pe coama dealurilor, iar ulițele au început să miroasă a pământ reavăn și a lemn ars. În zilele acelea, Valentina a început să iasă din casă tot mai des. La început, îndrăznea doar câteva minute. Apoi, minutele s-au lărgit în ore.

Se așeza pe banca din fața casei și privea trecătorii: oameni cu căruțe, femei cu sacoșele doldora din piață, fețe grăbite, fețe obosite. Nimeni nu-i punea prea multe întrebări. La țară, oamenii știu să înțeleagă durerea și fără cuvinte.

Paramedicul a început să vină aproape zi de zi. Își făcea loc prin praf și vânt, cu o obișnuință tăcută.

Îl chema Andrei. Avea puțin peste treizeci de ani și, deși locuia într-un oraș din apropiere, alesese să lucreze prin sate, acolo unde mulți bătrâni trăiau singuri și uitarea se lăsa grea peste case.

La început, vorbele lor au fost puține, aproape stinghere.

— Ai mâncat?

— Da.

— Te doare ceva?

— Nu prea.

Însă, încet-încet, liniștea dintre ei s-a transformat. Tăcerea nu mai era grea; devenise o punte.

Într-o zi, Andrei a găsit-o măturând în curte. Se sprijinea hotărât pe coada măturei, cu pași mici, dar siguri.

— Nu trebuia să faci asta singură, i-a spus el, cu o grijă molcomă.

Valentina a zâmbit pentru prima oară după multe luni.

— Dacă pot să țin o mătură în mână, înseamnă că încă trăiesc, a rostit ea, ca pe un adevăr simplu.

El a râs scurt, curat. Și, pentru prima dată după multă vreme, și ea a râs cu poftă, din toată inima, ca și cum ar fi deschis un geam spre aerul proaspăt.

Vara a venit cu arșiță grea, întinzând lumina peste acoperișuri. Cu timpul, Valentina s-a mai împlinit la față, obrajii i-au căpătat iar culoare, iar părul, care începuse cândva să cadă, a început din nou să crească.

Boala nu dispăruse de tot, dar medicamentele și voința ei încăpățânată făceau minuni mici, dar simțite.

Într-o seară, Andrei a apărut mai târziu decât de obicei. Ținea într-o mână o sacoșă.

— Ce-i asta? l-a întrebat ea, cu o curiozitate timidă.

— Cireșe. Și plăcintă cu brânză de la mama, i-a răspuns.

Valentina l-a privit îndelung. De ani buni, nimeni nu-i mai adusese ceva cu dragoste, fără vreo socoteală ascunsă.

Au stat pe prispă până târziu, sub răcoarea serii, vorbind despre lucruri mărunte și adevărate: copilărie, ierni lungi, oameni care pleacă și nu se mai întorc.

La un moment dat, Andrei a întrebat încet, ca și cum ar fi atins un fir subțire:

— Te mai iubește?

Valentina a rămas câteva clipe tăcută, cu privirea prinsă undeva între amintiri.

— Nu cred că m-a iubit vreodată cu adevărat, a spus în cele din urmă.

Andrei n-a mai adăugat nimic. Dar în ochii lui s-a așezat o umbră de tristețe.

Timpul și-a văzut de drum. Toamna le-a găsit tot acolo.

Într-o dimineață rece, o mașină neagră a apărut pe ulița satului. A tăiat liniștea cu motorul ei domol și a oprit în fața porții.

Valentina era în curte, întinzând rufe la sfoară. Când l-a văzut cum coboară, a simțit cum i se strânge sângele în vine.

Artem.

Era schimbat. Mai slab, mai îmbătrânit, cu ochii adânciți de oboseală.

S-a apropiat încet de poartă, de parcă ar fi căutat cuvintele sub pași.

— Valentina…

Estea nu s-a mișcat. L-a privit, atât.

— Am venit să te iau acasă, a spus el, cu glasul lăsat.

Femeia l-a măsurat cu o privire lungă.

Acasă?

Cuvântul acela nu mai însemna nimic pentru ea.

— Mama a murit acum trei luni, a rostit, aproape șoptit. Înainte să plece… a spus că a greșit. Că te-a judecat nedrept.

Valentina a tăcut. Vorbele i s-au lipit de piept.

— Și tu? a întrebat, încet. Tu ai greșit?

Artem și-a coborât privirea, ca și cum ar fi vrut s-o ascundă de pământ.

— Da, a recunoscut.

Pentru prima dată, părea un om înfrânt, fără scuze la îndemână.

— Mi-am dat seama prea târziu ce am pierdut.

Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.