Irinel Columbeanu, abandonat de Monica Gabor! Confesiuni dureroase despre singurătate și viața la azil: „Irina mi-a zis că…”

De la strălucirea petrecerilor de altădată la liniștea unei camere modeste, Irinel Columbeanu vorbește deschis despre singurătate, trecerea timpului și felul în care își rearanjează prioritățile. Fostul afacerist descrie prezentul ca pe o etapă de răbdare și speranță, în care legătura cu fiica sa rămâne axul emoțional al fiecărei zile.

Ruptura de comunicare cu Monica Gabor

Relația dintre Irinel Columbeanu și fosta sa soție, Monica Gabor, s-a stins treptat, iar dialogul s-a oprit complet. Fostul milionar recunoaște însă că, dincolo de distanțe și tăceri, apreciază felul în care Monica a contribuit la formarea Irinei, astăzi majoră și independentă. Mărturisirea esențială, rostită simplu, rămâne:

„Cu Monica nu am mai vorbit…”

În lipsa unei punți de comunicare, Columbeanu își așază atenția pe prezent. El admite că anii i-au adus mai multă prudență și un alt ritm al vieții, în care a învățat să se raporteze diferit la familie și la propriile alegeri. Cuvinte precum distanță și încredere devin repere discrete ale acestui nou registru personal.

Viața la azil și sprijinul Irinei

Astăzi, Irinel Columbeanu locuiește într-un azil, după ani în care opulența definea aproape fiecare cadru al vieții sale. Acum descrie o rutină austeră, cu resurse limitate, sănătate fragilizată și prieteni puțini. Chiar și așa, insistă să rămână demn și lucid:

„Sunt foarte bine, sunt ok! Sunt la azil.”

Sursa lui constantă de energie afectivă este Irina, fiica pe care ar vrea s-o revadă în curând. Spune că își aud vocile la telefon zi de zi — „vorbesc zilnic cu ea” — iar ajutorul ei financiar, discret dar vital, îl ține pe linia de plutire — „mă ajută cu bani”. Tânăra, ajunsă la 19 ani, locuiește la New York și urmează cursuri de medicină, un drum care cere timp, concentrare și absențe prelungite de acasă. Despre distanța care îi desparte, Irinel rezumă fără dramatism:

„Irina este acum la New York, mi-e cam departe să ajung la ea. O să văd ce face ea și dacă vine în România”

Ultima revedere a rămas undeva în urmă, iar următoarea e proiectată în calendarul apropiat, cu răbdare. În așteptare, tatăl notează cu grijă fiecare semn, fiecare mesaj, fiecare promisiune.

Pe un alt plan, Columbeanu spune că și-a reglat busola interioară prin credință. S-a apropiat de o altă confesiune și și-a reorganizat programul zilnic în jurul lecturii. Când vin întrebări grele, răspunde scurt și apăsat:

„Nu îmi este teamă de moarte.”

În aceeași cheie, adaugă o imagine care îl liniștește:

„Bunul Dumnezeu pe care l-am invitat destul de curând la volanul vieții mele știe întotdeauna ce face!”

Iar despre pasul religios, vorbește ca despre un gest firesc, fără emfază:

„Am trecut la baptism pentru că am ascultat un impuls intern…”

Lectura preferată îl însoțește în fiecare zi: Biblia. Spune simplu:

„Biblia după Ioan citesc și îmi place”

În camera lui, diminețile sunt tăcute. O lumină oblică, câteva pagini citite pe nerăsuflate și, din când în când, telefonul care sună. Nici triumf, nici lamentație: doar un om care își potrivește pașii după un ritm nou, între speranța unei vizite și răgazul oferit de lectură.