„Mi l-a pus Matei pe video, era foarte obosit” Răzvan Lucescu, dezvăluiri dureroase despre ultima discuție cu Mircea Lucescu înainte să moar

Dispariția lui Mircea Lucescu a zguduit fotbalul românesc și european. Antrenorul legendar s-a stins din viață pe 7 aprilie 2026, la vârsta de 80 de ani, la Spitalul Universitar, după o perioadă în care problemele de sănătate s-au agravat. Pentru familie și pentru cei pe care i-a inspirat, vestea a lăsat în urmă un gol greu de umplut.

La aproape trei săptămâni de la tragedie, Răzvan Lucescu a vorbit deschis despre ultimul lor contact și despre felul în care tatăl său, chiar slăbit, își păstra încrederea și dorința de a reveni cât mai repede la normalitate.

Ultimul dialog, cu o zi înainte de infarct

Răzvan povestește că discuția cea mai lungă a avut loc cu o seară înainte de momentul critic. Apoi, după infarct, a urmat doar o scurtă conexiune video, de câteva secunde, suficientă însă cât să înțeleagă cât de obosit era tatăl său. Fiul a rememorat exact acele clipe, care i-au rămas adânc întipărite.

„Joi seara (n.r. a vorbit ultima data cu tatăl său). Vineri a avut infarctul, joi seara am fost pe video, pe WhatsApp. Vineri, după infarct, două, trei secunde, mi-a pus Matei, fiul meu, telefonul cu el, pe WhatsApp. Era foarte obosit, ne-am salutat. Joi seara am vorbit puțin mai mult. Mi-a zis că urmează să plece a doua zi acasă: «Voi fi bine, merg acasă. O să încep să ies la plimbare, voi veni la finală””

În ciuda semnelor evidente de slăbiciune, optimismul lui Mircea Lucescu a rămas neschimbat. Își făcea planuri și își proiecta pașii spre recuperare, convins că va putea reveni în mediul său natural, stadionul.

Răzvan Lucescu: „Nu a acceptat niciodată că era bolnav”

În relatarea sa, Răzvan a vorbit și despre dinamica relației părinte–fiu, construită pe respect și spațiu personal, fără a-și forța vreodată unul altuia deciziile. Chiar și în clipele în care sănătatea antrenorului ridica semne de întrebare, ideea de a-l îndepărta de la antrenorat nu a existat. Viața pe bancă era parte din identitatea sa.

„Nu am încercat (n.r. să renunțe la antrenorat). Nu era nimic de încercat. Era viața lui, cum și eu o am pe a mea. Nu a încercat niciodată să mă convingă, mereu am știut să ne respectăm dorințele. Când pierdea un meci, nu avea nici cea mai mică dorință să stea de vorbă cu cineva. La fel și eu, mă izolam foarte tare. Eram cu gândurile mele, nici măcar cu el. Înțelegea foarte bine asta, așa am fost amândoi. L-am înțeles perfect. Asta își dorea, am înțeles că nu puteam să îi schimb ideea.

În același registru, Răzvan spune că tatăl său nu a recunoscut niciodată până la capăt gravitatea situației. Chiar și atunci când starea i se înrăutățea, mesajul transmis familiei era unul liniștitor, menit să tempereze îngrijorarea celor dragi.

Să fiu sincer, nu cred că a acceptat vreodată cu adevărat că era bolnav. Indiferent de situațiile prin care a trecut în ultima parte, situații venite pe fond de mare stres. Nu cred că a acceptat. Știind că nu e ok, vorbind cu el, mă liniștea. Îmi spunea: «Nu am nimic, nu asculta pe nimeni, eu mă simt bine». Asta m-a și păcălit. De asta nu am mai venit la București, nu l-am mai văzut. Doar la telefon.

Nu au lipsit nici gândurile grele din zilele de după deces, însă ele sunt însoțite de convingerea că fiecare și-a urmat drumul asumat. Respectul reciproc a rămas pilonul central al relației lor.

Îmi pare rău, mă gândesc că am fi putut, măcar în ultimul moment, să fim lângă el. Să mai fi discutat cu el, să fi vorbit. Dar, nu pot spune că îmi reproșez. Știu foarte bine că și el a considerat ca e bine ca eu să stau aici, să îmi văd de treaba mea”, a mărturisit Răzvan Lucescu.

Ecoul dispariției lui Mircea Lucescu a depășit cu mult granițele României. Numele său a fost omagiat pe stadioane din toată Europa, acolo unde performanțele sale, dar mai ales influența asupra generațiilor de jucători și antrenori, rămân adânc gravate în memoria colectivă.