O vezi aproape peste tot: o fundiță mică, cusută discret în față, pe multe modele de lenjerie feminină. E atât de banală încât ajunge să treacă drept „decor”, ceva menit să îndulcească vizual o piesă care, în mod normal, nu are nevoie de artificii. Și totuși, tocmai această familiaritate ridică întrebarea care prinde: de ce a rămas acolo, generație după generație, indiferent de tendințe?
În magazine, în sertar, în bagajul de vacanță, fundița pare să se repete ca un cod nerostit. Uneori e satinată, alteori e din bumbac, uneori abia o simți la atingere. Dar aproape mereu stă în același loc: în zona centrală, chiar în față. Prea constant ca să fie întâmplător, prea răspândit ca să fie doar un capriciu al designerilor.
Detaliul pe care îl vezi, dar nu îl observi
Privită strict estetic, fundița face două lucruri: creează simetrie și „îndulcește” linia. Atrage privirea spre centru și dă impresia de ordine, de piesă finisată, de ceva „gândit”. În limbajul modei, e genul de gest mic care transformă o formă simplă într-un obiect cu personalitate.
Dincolo de asta, funcționează și ca un semnal emoțional. Pentru multe persoane, fundița spune: confort, uz zilnic, familiar. Nu e agresivă, nu e stridentă, nu cere atenție. E un accent „prietenos”, motiv pentru care apare mai des pe modele clasice – bikini, slip, lenjerie de bumbac – și mai rar pe piese minimaliste sau high-fashion, unde linia curată devine parte din mesaj.
Interesant e că tocmai această aparentă inocență a detaliului îl face să fie folosit ca semnătură de brand: o fundiță minusculă poate sugera delicatețe, grijă pentru finisaje și o anumită idee despre feminitate. În timp, consumatorii ajung să recunoască subconștient piesa „de-a lor” după astfel de repere, chiar fără să-și dea seama.
De ce a rămas, deși nu mai „trebuie”
Când te uiți la lenjeria de azi, ai putea spune că nu mai există un motiv „serios” pentru acest ornament. Materialele sunt elastice, croielile sunt standardizate, producția e modernă, iar utilitatea practică pare să fi dispărut. Și totuși, detaliul continuă să fie păstrat, de parcă ar avea o funcție ascunsă pe care nimeni nu o explică direct.
O parte din răspuns stă în obișnuință: ceea ce publicul vede ani la rând ajunge să fie perceput ca „normal”. O altă parte stă în felul în care mintea caută repere rapide. Într-un obiect mic, pe care îl îmbraci adesea fără să-l analizezi, orice marcaj vizual devine un ajutor. Iar când acel ajutor se maschează sub forma unui element decorativ, pare chiar mai natural.
Nu întâmplător, unii designeri contemporani aleg să renunțe la fundiță ca la un statement: o piesă mai neutră, mai „curată”, mai puțin legată de norme tradiționale. Doar că această lipsă poate fi, paradoxal, mai vizibilă decât prezența ei. Când fundița dispare, mulți își dau seama cât de mult se bazau pe ea ca pe un mic ghid, fără să fi admis vreodată asta.
Iar povestea reală a fundiței devine și mai interesantă când o muți din vitrina de azi înapoi într-o epocă în care lenjeria nu avea elastic, iar îmbrăcatul se întâmpla adesea în lumină slabă, cu haine care trebuiau prinse, ajustate și recunoscute rapid la atingere.
În acele vremuri, fundița nu era pusă „ca să fie drăguță”: ea marca locul unde se lega panglica/șnurul din talie, de regulă în față, făcând mai ușor de găsit nodul și de fixat lenjeria; iar după ce elasticul a eliminat necesitatea legării, a rămas ca un indicator discret al părții din față, pe care multe persoane îl folosesc instinctiv și astăzi.