Pe scurt, la ședința de scară, Raluca — cumnata mea — a scos un plic alb plin cu chitanțe și s-a pregătit să „ne lumineze”. Restul? Ei bine, de aici începe adevărata parte.
Stăteam toți pe holul lung, cu scaune pliante și ceai în pahare de plastic. Miros de var proaspăt și murmurul vecinilor care discutau despre liftul ce scârțâia. Raluca răsfoia hârtiile cu un zâmbet în colțul gurii.
— O să înțelegeți în sfârșit de ce plătim mai mult, a spus ea. Calitatea costă.
M-am ridicat încet. Am pus lângă ea un dosar subțire și am deschis laptopul. Am proiectat pe peretele alb un tabel simplu cu venituri și cheltuieli ale scării pe ultimele șase luni, refăcute pe baza chitanțelor din plicul ei.
— Înainte să mergem mai departe, am zis, vreau să vă arăt doar două-trei lucruri ușor de urmărit.
În sală s-a făcut liniște. Am mărit un rând cu „servicii de curățenie”. Apoi încă unul, cu „constatare lift”. Pe ecran apăreau aceleași sume, aceleași descrieri, dar date diferite — plătite de două ori, la diferență de câteva zile.
— Aici sunt dubluri, am explicat calm. Nu spun că e rea-intenție. Se întâmplă când nu există o evidență clară.
Raluca a înghițit în sec. A încercat un zâmbet. — Ei, și? Ce mare lucru, două-trei greșeli…
Am trecut la următorul ecran: un grafic simplu cu ce s-ar fi putut economisi.
— Cu banii aceștia, liftul era deja uns și interfonul montat, am spus. Iar diferența rămânea pentru becurile LED de pe palier.
Au început să se audă scaune foșnind. Domnul Petrescu, de la etajul 2, a ridicat mâna.
— Dar dumneavoastră de unde știți toate astea, doamnă Elena?
Mi-am ținut privirea pe ecran. — Pentru că asta fac în fiecare zi. Sunt auditor financiar și consilier pentru proiecte comunitare. Doar că… prefer să ajut discret.
Un murmur cald a străbătut holul. Raluca s-a rezemat de ușă.
— Bun, și ce propui? Să mă dai jos? a izbucnit ea, dar vocea îi tremura. Nu era furie; era teamă că va fi făcută de râs.
Am dat din cap. — Nu. Propun să lucrăm transparent. Vă ofer gratis un model de evidență și un instrument online unde oricine de pe scară poate vedea, cu parolă, tot ce se plătește. Iar pentru situația de acum, mă ocup eu să renegociez manopera cu același meșter, pe factura reală, fără dubluri.
Am închis laptopul și am pus pe masă un alt plic. — Iar acesta e micuțul nostru „fond de start”: banii strânși la târgul de prăjituri pe care l-au făcut copiii aseară la parter. Restul vine din două donații anonime. Vă ajung pentru lift și pentru interfon, dacă lucrăm ordonat.
Vecinii s-au uitat unii la alții și au început să aplaude încet. Apoi mai tare. Doamna Geta a izbucnit în plâns, ușurată.
Raluca și-a mușcat buza. A făcut un pas spre mine.
— Îmi pare rău, a spus. Am vrut să iasă bine și… am crezut că dacă decid eu, merge mai repede. N-am întrebat pe nimeni.
Am zâmbit. — Se întâmplă. Rămâi în echipă și te ocupi de comunicare. Tu ai darul ăsta. Doar că de-acum, totul e la vedere.
În următoarea săptămână, liftul a primit ce-i trebuia, interfonul a fost montat, iar tabelul nostru a devenit un obicei. Oamenii s-au trezit într-o scară de bloc mai luminoasă, mai liniștită.
Iar Raluca? A prins gustul transparenței. A început să posteze, la avizier, rezumate cu glumițele ei bune, fără ironii. La finalul lunii, a venit la mine cu o tavă de plăcinte.
— Pentru „consultantul” din familie pe care nu l-am văzut până n-a aprins becul din casa scării, a zis ea, sinceră.
Atunci am înțeles twistul acestei povești: uneori, „karma” nu vine cu zgomot, ci cu un bec nou aprins și cu oameni care învață să spună „mulțumesc” la timp. Iar cea mai bună demascare nu e rușinea, ci ordinea care face liniște.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.