Sofia a ridicat ochii din telefon și a lăsat tăcerea să se strângă, ca o curea prea strânsă, în jurul recepției. Nu era genul de liniște care anunță pacea, ci aceea care arată că toată lumea așteaptă o greșeală. Sau o scânteie.
Opt minute. Atât își permisese. Nu ca să explice cine e. Nu ca să se roage. Ci ca să decidă dacă mai merită să-i lase pe oamenii aceștia să-și continue spectacolul fără să-i întrerupă.
Opt minute în holul care nu o recunoștea
Lângă lift, un cuplu șoptea scurt, cu capetele apropiate, ca și cum ar fi comentat o scenă de teatru pe care n-o plătise nimeni. Un bărbat cu costum scump și privire obosită și-a dres glasul, prins între jenă și curiozitate. Iar undeva, dintr-o parte, cineva a ridicat telefonul și a început să filmeze, cu gestul sigur al omului convins că urmează ceva important.
Din spatele tejghelei, Cătălin afișa un zâmbet strâmb, de manual: suficient cât să pară politicos, prea forțat ca să fie real. În fața lui, tastatura părea mai degrabă o baricadă decât un instrument de lucru. Maria se uita când la ecran, când la Sofia, de parcă spera ca monitorul să-i spună singur ce trebuie să facă.
Și atunci a venit replica, aruncată ca o ultimă palmă „civilizată”.
„Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să pierdem timpul.”
Sofia nu s-a mișcat brusc. N-a ridicat vocea. Doar a apăsat un buton pe telefon, cu calmul acela care, uneori, îi sperie pe cei obișnuiți să câștige prin gălăgie.
Telefonul pe tejghea, priviri pe ceas
Când Sofia a întins mâna și a apropiat telefonul de recepție, tot holul a părut că inspiră în același timp. Nu era o amenințare spusă, ci una construită din gesturi simple.
„Bună seara. Sunt Sofia Popescu”, a spus calm. „Începem.”
În difuzor s-a auzit imediat o voce matură, așezată, iar pe ecran a apărut chipul unui bărbat trecut de cincizeci de ani. În fundal: un birou sobru, o lumină rece și steagul României, plasat impecabil, ca într-o imagine repetată de sute de ori.
„Bună seara, doamna Popescu”, a spus el respectuos. „Consiliul e pregătit.”
Reacțiile au venit una după alta, ca niște piese care cad la locul lor fără să mai ceară permisiune. Cătălin a înghețat. Maria s-a oprit din tastat, cu degetele suspendate deasupra literelor. Iar cei care filmau au apropiat discret camera, convinși că tocmai începe partea pe care n-o mai poți da înapoi.
Sofia a pus telefonul pe difuzor și l-a lăsat pe tejghea, astfel încât să audă toată lumea. În acel moment, miza nu mai era o cameră, o rezervare sau un refuz. Miza era cine poate rămâne drept când, dintr-o singură frază, se schimbă raportul de putere.
Și fraza a venit, rostită rar, cu detalii care nu lasă loc de interpretări.
„Înainte să semnăm”, a continuat bărbatul, „vreau să confirmăm detaliile finale. Achiziția Hotelului Majestic se face integral, cu plata în avans, 200 de milioane de lei. Transferul se finalizează în seara asta.”
Liniștea din hol s-a făcut grea, aproape solidă. Cătălin a înghițit în sec, ca un om care simte că i se usucă gâtul înainte să-i vină cuvintele.
„Cum adică… achiziția?” a bâiguit el.