Între 1939 și 1985 s-a născut o mare parte dintre oamenii care au copilărit fără ecrane, au învățat meserii prin practică și au legat prietenii în fața blocului, nu în aplicații. Pentru mulți dintre ei, viața a însemnat responsabilitate timpurie, drum la școală pe jos, jocuri până la lăsarea serii și încredere în vecini. Nu existau manuale despre „timpul petrecut în fața ecranului”; exista curtea, frânghia, mingea și dorința de a sta afară.
În aceste familii, tehnologia nu dicta ritmul, iar „rețeaua” era compusă din rude, colegi și prieteni de pe aceeași stradă. Copiii mergeau singuri la ore încă din clasa întâi, se întorceau pe înserat și știau că regulile casei se respectă. Părinții nu aveau mijloace digitale de control, însă puneau accent pe educație, bun-simț și muncă. Iar când setea îi prindea în joacă, beam apă de la robinet sau din cișmea; nu dintr-o colecție de sticle personalizate.
Trăsături și repere ale unei generații întregi
Jocurile erau improvizate, jucăriile se reparau sau chiar se confecționau în casă, iar când apărea nevoia de „ceva nou”, se împrumutau cărți și lucruri între prieteni. Mesele erau simple – cartofi, pâine, mâncare gătită – dar atmosfera din jurul lor întărea sentimentul de apartenență. Mulți își amintesc cum împărțeau același pahar de suc la patru-cinci copii și cum, în mod paradoxal, răcelile nu păreau mai dese decât astăzi.
Fotografiile se strângeau în albume groase, adesea alb-negru, iar fiecare vizită la bunici se transforma într-o mică proiecție de familie. Memoria era tactilă: poze răsfoite, dedicații pe spatele lor, portrete ale strămoșilor păstrate la loc de cinste. Viața privată rămânea, de regulă, privată; nu exista tentația de a transforma fiecare moment într-o postare sau un „story”.
Absența telefoanelor mobile, a consolelor și a laptopurilor nu însemna lipsă, ci alt mod de a umple timpul. Se citea mai mult, se învățau poezii pe de rost, se stătea la coadă pentru cărți, iar „like”-ul era înlocuit de aprobarea discretă a comunității. Chiar dacă părinții nu erau întotdeauna înstăriți, ofereau ceea ce conta: afecțiune, direcție morală și convingerea că respectul și loialitatea nu se negociază.
Un dialog între generații
Povestea acestei epoci se rezumă adesea la o conversație simplă între un fiu curios și un tată care își amintește un ritm al vieții mai așezat.
„– Cum ați trăit voi înainte fără tehnologie? Fără internet, fără calculatoare, fără televizoare, fără aparate de aer condiționat, fără telefoane?”
„– Nu am trăit așa cum trăiește generația ta astăzi, fără rugăciune, fără compasiune, fără cinste, fără respect, fără rușine, fără modestie, fără citirea cărților…”
În această oglindă a memoriei, cei născuți între 1939 și 1985 se văd ca o punte între lumi: ultima copilărie crescută la joacă și prima maturitate care a prins din mers revoluția digitală. Între două epoci, au învățat să navigheze și fără hartă, și cu aplicație, să repare un lucru stricat și să accepte noutatea când aceasta a sosit.
Mulți își revendică astăzi identitatea prin valori simple, rostite limpede: cinste, respect, rușine de a greși, modestie, dorința de a citi. Cuvinte care rămân repere chiar și atunci când notificările nu contenesc, iar viteza schimbării crește de la un an la altul.
„Noi, oamenii născuți între 1939 și 1985, suntem cu adevărat binecuvântați.”
Iar pentru unii dintre ei, această binecuvântare se exprimă simplu: prin recunoștință pentru copilăria în aer liber, pentru prietenii „de la scară” și pentru faptul că au învățat să asculte, atât de la părinți, cât și de la propriii copii.
„Suntem o generație unică și înțeleaptă, pentru că suntem ultima generație care ascultă părinții și prima generație care ascultă copiii.”