Pe scurt: pe scara noastră din București dispăreau pachete, iar bârfele zburau mai repede decât curierii. Ca să nu mai acuzăm pe nedrept, am lăsat un pachet „de probă” și o cameră discretă în ghiveciul cu ferigă. Ce am văzut pe filmare mi-a schimbat toată percepția despre vecinătate.
Dimineața următoare, am făcut cafeaua, am așezat laptopul pe masa din bucătărie și am derulat înregistrarea. Mâini grijulii ridică pachetul. Acel ceas cu curea albastră… știam cui aparține.
Am bătut din nou afișul de pe ușă, cu un mesaj calm: „Miercuri seara, la 19:00, la parter. Discutăm despre pachetele dispărute. Fără țipete, cu bun-simț.”
Au venit mai mulți decât mă așteptam. Tanti Dorina, cu eșarfa galbenă, stătea pe scaunul din față. Marius de la etajul 3, cu bebelușul în marsupiu. Chiar și elevii din garsoniera de la 1 au apărut cu o pungă de covrigi. Cătălin, administratorul, a intrat ultimul.
— Mulțumesc că ați venit. Am adus ceva de arătat, am spus, conectând laptopul la un mic proiector împrumutat de la vecinul de vis-à-vis.
Nu era nimic dramatic: câteva secunde în care se vedea cum pachetul e ridicat, întors pe toate părțile, apoi dispare în spatele ușii de la camera contoarelor. Lumina cadrului a prins pentru o clipă ceasul cu curea albastră.
— Al meu, a recunoscut Cătălin, înghițind în sec. — L-am luat eu. Le pun deoparte ca să nu se piardă. Știți cum sunt curierii…
Se făcuse o liniște apăsătoare. N-am ridicat vocea.
— Și de ce unii au primit pachetul în aceeași zi, iar alții după ce „rezolvau” restanțele la întreținere?
Câteva capete s-au întors brusc spre mine. Tanti Dorina a ridicat timid mâna.
— Și mie mi-a zis să vin „după ce-mi achit tot”. Am plătit, dar pachetul nu era al meu, era o cutie de pantofi pentru nepoata Anei. L-am adus înapoi, să nu se supere fata, a murmurat ea.
Cătălin a dat din umeri, căutând cuvintele. — Nu voiam rău. Doar ordine. Dacă avem datorii, nu e corect…
— Ordinea nu înseamnă să ții lucrurile oamenilor ostatic, a spus calm Marius, legănând bebelușul. — Înseamnă reguli clare și încredere.
Am scos din geantă cutia mea „de probă”. Înăuntru erau doar bilețele colorate. Le-am pus pe masă.
„Mulțumesc că ai scris biletul de pe ușă. M-a atins. Dacă cineva are nevoie de zahăr, bateți la 35.” — Raluca
„Sunt nou pe scară. N-am încă cui cere o șurubelniță. Mă bucur că există această cutie a încrederii.” — Robert
Le-am citit cu voce tare. Oamenii zâmbeau. Tanti Dorina își strângea palmele, parcă ușurată că nu mai e privită ca „vinovatul de serviciu”.
— Propunere, am zis. — Să punem o etajeră comună în hol: „Pachete sosite”. Cheie la doi locatari, rotație lunară. Reguli scrise la vedere. Și renunțăm la obiceiul urât de a condiționa accesul la colete de plata restanțelor. Pentru restanțe facem un plan civilizat de eșalonare.
Câteva aprobări din cap, un „bravo” venit din spate. Cătălin s-a așezat pe un scaun pliant. Era, pentru prima dată, mai mic decât foaia cu propuneri.
— Dacă vreți, mă retrag din rolul de administrator, a spus el. — Am încercat să fac ordine, dar…
— Poți rămâne ca vecin, dacă îți ceri scuze și nu mai repeți, a completat Raluca. — Dar pentru administrare, hai să votăm pe cineva care are timp și răbdare.
S-a votat simplu, cu mâna sus. N-a fost scandal, doar o alegere firească. L-am rugat pe Cătălin să aducă în aceeași seară toate pachetele din camera contoarelor. A venit cu ele, ordonate pe nume. Unii au oftat ușurați, alții au râs când au văzut ce „mistere” ascund: ciorapi pufoși, o carte de bucate, o jucărie care scotea sunete caraghioase.
În weekend, am montat etajera. Copiii au desenat o etichetă: „Locul pachetelor – Prietenii blocului”. Am lăsat și o cutie mică pentru bilețele. Seara, am găsit încă unul: „Mulțumesc, Ioana. Nu știam că o scara de bloc poate fi și comunitate.”
Nu i-am dat play filmării ca să umilesc. I-am dat play pentru ca să oprim bârfa și să învățăm ceva. Încrederea nu se cere cu voce tare. Se construiește, încet, cu gesturi mici. Iar uneori, „vinovatul” e doar reflexul nostru comod de a arăta cu degetul spre cine e mai tăcut.
În seara aceea, când am stins lumina pe palier, tanti Dorina m-a atins ușor pe braț.
— Ioana, să știi… dacă vă trebuie mere, am adus de la țară. Pun în cutia încrederii, să ajungă la toți.
Am zâmbit. Așa arată ordinea pe care mi-o doresc: nu frică, ci grijă. Iar ceasul albastru? A rămas de atunci pe mâna unui om mai atent la timp: timpul altora.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.