Există momente în care cuvintele obișnuite par prea mici. Când te apasă o teamă pe care nu știi cum s-o numești, când oboseala se adună în tăcere, când o rană — fie ea a trupului sau a sufletului — nu mai răspunde la „lasă că trece”. În astfel de clipe, mulți se întorc spre Psalmi: texte vechi, dar recitate ca și cum ar fi scrise pentru astăzi.
Printre ei, Psalmul 142 a ajuns să fie rostit cu o intensitate aparte. Unii îl simt ca pe o plasă de siguranță atunci când lucrurile se clatină, alții ca pe o alarmă care trezește conștiința, iar pentru cei care îl citesc constant, devine un fel de „ritm” interior: rar, clar, cu sens.
Cuvintele care țin omul în picioare când nu mai are unde să se sprijine
Psalmii sunt, prin natura lor, rugăciune și cântare: un limbaj în care se adună cererea, lacrima, recunoștința și neliniștea. De aceea au fost folosiți, în tradiție, nu doar ca expresie a credinței, ci și ca sprijin pentru vindecare și protecție — fiecare citire fiind mai mult decât un ritual: o încercare de a pune ordine înăuntru.
Psalmul 142 este întâlnit în rânduiala Utreniei și apare la începutul Acatistelor, ca parte din rugăciunile începătoare. În această așezare liturgică nu e o întâmplare: el pregătește mintea, temperează graba și deschide un spațiu în care cuvintele nu se spun pe fugă. Iar faptul că este urmat de Psalmul 50 îi dă o continuitate de spovedanie interioară, ca o trecere de la strigăt la lucrarea lăuntrică.
Tradiția spune despre Psalmul 142 că are „grijă” de cel bolnav și că păstrează sănătos pe cel neatins de boală. Tot el este rostit de unii credincioși pentru ocrotirea mamei pe durata sarcinii, ca frica să nu pună stăpânire pe inimă și ca nădejdea să rămână vie, zi după zi, chiar și atunci când gândurile se întunecă.
Dincolo de această latură de sprijin, Psalmul 142 este legat și de amintirea Judecății de Apoi. Tocmai de aceea, în mănăstiri, când Utrenia se săvârșește seara în timpul Privegherii, luminile din biserică se sting, rămânând doar lumina de la analog. În întunericul acela, lectura devine altceva: rară, așezată, cu înțeles duhovnicesc, ca și cum fiecare vers ar fi un pas făcut cu grijă.
Când se citește Psalmul 142 și de ce îl invocă unii specialiști
În mod surprinzător pentru mulți, nu doar oamenii bisericii vorbesc despre efectul lecturii consecvente. În spațiul terapeutic, există voci care susțin că citirea psalmilor poate avea beneficii ca practică de sprijin, mai ales când este făcută consecvent, pe parcursul mai multor zile, și asociată cu tratamentul medical. În această logică, rugăciunea nu înlocuiește medicina, ci poate funcționa ca un cadru de stabilizare pentru omul care trece prin boală.
Unii terapeuți leagă lectura repetată de un efect benefic în zona profilaxiei degenerative și pomenesc corelații discutate în contexte clinice legate de afecțiuni precum Alzheimer și alte forme de demență, Parkinson, boli prionice sau boli ale neuronului motor — accentul fiind pus pe faptul că orice astfel de practică rămâne, în interpretarea lor, un suport, nu o promisiune.
Și psihologii apar în această discuție: unii afirmă că lectura constantă a Psalmilor ori a textelor bisericești poate îmbunătăți climatul psihic al pacientului, oferind un fel de „ancoră” în perioadele în care anxietatea, oboseala sau tristețea par să înghită tot. În unele cazuri, spun ei, rostirea cu voce joasă și repetitivă poate funcționa ca exercițiu de reglare, un gest simplu care mută atenția de la panică la sens.
Poate de aceea Psalmul 142 este căutat tocmai în zilele în care nu mai vrei să vorbești cu nimeni, dar nici să rămâi singur cu zgomotul din minte. E acel tip de text care nu promite scurtături, dar îți pune în palmă un fir: „spune-l rar și ține-te de el”.
„Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri.
Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrabă auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-i nădejdea.
Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viața. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.
Amin”