Dacă ai ajuns aici căutând continuarea poveștii lui Roberto și a casei Doñei Clara, ești în locul potrivit. Aceasta este Partea a II‑a și finalul, spus limpede, fără artificii: momentul în care un om obișnuit să câștige cu orice preț a fost nevoit să-și privească trecutul drept în ochi.
Momentul în care timpul s-a oprit
Roberto a ajuns în genunchi. Magnatul imobiliar, bărbatul care se lăuda că nu clipește în fața pierderii, stătea cu pantalonii italienești de o mie de dolari în praful unui parchet scorojit pe care, cu câteva minute înainte, plănuia să-l scoată cu tot cu fundație. Aerul părea dens, greu de respirat. Casa doamnei Clara nu mai era o clădire, ci o membrană care ținea captivi anii, vocile, pașii.
În mâini strângea o ramă cât o pasăre, dar o apăsa ca pe un colac de salvare. Degetele i se albeau la falange, respirația îi venea în valuri scurte, neregulate. Nu îl durea inima, însă totul în el se prăbușea – un cutremur al realității vechi, al poveștii pe care și-o spusese ca să poată adormi noaptea.
Tăcerea aceea nu era lipsă de sunet; era o prezență.
Pe sticla îngălbenită, dincolo de firele subțiri ale prafului, fotografia arăta un adevăr care nu mai încăpea în armura lui. Un detaliu, o potrivire imposibil de negat, un chip prins într-un colț de cadru – toate l-au dezbrăcat de siguranță și l-au așezat, pentru prima dată, la nivelul podelei.
Cine era, de fapt, Roberto
În fața orașului, el era întruchiparea reușitei: antreprenorul „făcut din nimic”, bărbatul care își purta trecutul ca pe o insignă. Povestea pe care o repeta era simplă, rotundă, comodă: părinți pierduți într-un accident, copil-orfan învățând să lupte singur și să câștige. Aceasta era varianta publică, lustruită pentru camere.
Adevărul, însă, avea altă culoare: un drum prin sistemul de asistență, adrese schimbate fără răgaz, valize mici și uși reci. Mutat din casă în casă, se învățase să nu prindă rădăcini, să strângă din dinți și să nu ceară nimic. Cel mai greu nu fusese lipsa, ci senzația că este un oaspete pe propriul drum.
De aceea, în casa Doñei Clara, pragul dintre trecut și prezent a fost atât de subțire. Își propusese să demoleze, să curețe, să înceapă alt șantier cu cifre elegante într-un Excel impecabil. Dar o fotografie – și mai ales ce ascundea în spatele ramei – i-a fisurat mitul personal. În spatele acelei sticle, imaginea aduna într-un singur punct ceea ce el împrăștiase ani la rând în sute de explicații.
Nu mai era loc pentru cinism. Nu mai era loc nici pentru fuga în care era expert. O poză veche, un contur de copil, o urmă de asemănare care nu putea fi inventată – toate i-au adus la suprafață o întrebare pe care o evitase mereu: cine sunt când nu mai vând nimic nimănui?
Stând acolo, cu rama lipită de piept, Roberto a înțeles că adevărul nu strigă; el stă, răbdător, până când îl privești. Afară, orașul continua să foșnească în ritmul lui grăbit. Înăuntru, un bărbat încă respira greu, încercând să numească, pentru prima oară, ceea ce văzuse.